Menu
0
0

Lună: septembrie 2022

Tu câți monștri ai la tine sub pat?

posted in Motherhood by admin on

Răbdarea este provocarea vieții mele. Răbdarea cu procesele prin care trebuie să trec, răbdarea cu timpul, răbdarea în relațiile cu alții. Dar, cel mai des, răbdarea de a pricepe lucruri pe care mi-e greu să le înțeleg.

Suntem după o săptămână de epuizare fizică și psihică. Petru crește, intră într-o nouă perioadă a vieții lui și ar cam face orice să sară în Liga Băieților Mari, acolo unde se vorbesc chestii noi, mai interesante și mai palpitante. În Liga Băieților Mari nu se mai doarme la prânz, înveți să scuipi pe jos, descoperi vorbitul în invective, te scarpini între picioare, râgâi și te pârțâi de față cu oricine în ideea că, odată ajuns în Ligă, îți cam permiți orice. Dacă te uiți bine la acești “Băieți Mari”, abia dacă știu să mănânce singuri, să vorbească sau să nu plângă la o privire anapoda din partea unui alt băiat la fel de mare ca și el. Dar viața exact din asta este făcută: să te dezvolți, să intri în etape noi, în găști noi, să faci lucruri tâmpite, să înveți din ele.

Aș putea să stau ore întregi să scriu, să descriu și să creionez portretele-robot ale “Băieților Mari”, de altfel atât de “mari” încât nu se pot trezi dimineața ca să meargă la grădiniță. Dar nu despre ei vreau să vorbesc astăzi, ci despre ce se întâmplă în lumea din care provine fiecare dintre ei și cum apucăturile lor ne afectează circuitul emoțional și intim.

La începutul săptămânii trecute, copilul meu a venit acasă speriat într-un hal cum nu l-am mai văzut niciodată. Motivul: unul dintre colegii noi le-a povestit cu lux de amănunte despre filmele horror pentru copii pe care el le urmărește pe Tik Tok. În filmele astea este un anume personaj care spintecă oamenii, le taie capetele, le scoate ochii, le suge creierii prin urechi, le rupe fiecare os cu satârul, etc… Zi de zi acest copil i-a bătut la cap pe ceilalți băieți cu povești de șoc și groază în care toate camerele sunt pline de sânge și unde nimeni nu mai trăiește. Săptămâna s-a terminat cu îndemnul: aveți grijă ce faceți, că o să vină după voi, acasă, o să vă caute și o să vă găsească, apoi o să vă omoare pe toți. Pe voi și pe părinții voștri!!!

Dau timpul înapoi cu nici mai mult mici mai puțin vreo 30 de ani când, exact la vârsta lui Petru, într-o vizită la niște prieteni de familie care aveau video, am văzut filmul Chucky. Aveam vreo 6-7 ani și țin minte că mi-a luat ani să nu mă mai gândesc că, de undeva de sub pat, din podul bunicii sau de printr-un boschete, poate sări la mine păpușa ucigașă. Mă uitam pe unde merg, voiam să dorm cu lumina aprinsă, să fiu mereu cu cineva în cameră, să nu stau singură nicio clipă. Eram de-a dreptul îngrozită.

Ca și Petru, am fost crescută într-o familie de oameni normali, unde se ascultau povești, se citeau cărți și nu eram expuși la nicio bruiere constantă a creierului. Erau anii 90’, aveam deja televiziune prin cablu și puteam să stăm cu ochii lipiți de ecran cât era ziua de lungă, însă ai noștri aveau reguli stricte despre ce înseamna rația zilnică de TV.

Spuneam în intro că răbdarea mă provoacă. Caut răbdarea de a pricepe lucruri pe care mi-e greu să le înțeleg. Și nu pot să înțeleg sub nicio formă de ce un părinte alege astăzi să-și lase copilul de izbeliște pe Tik Tok sau cu ochii în orice alte jocuri video, pline de violență și de o agitație pe care îi va fi greu să o domolească pentru tot restul vieții lor. Nu am răbdare să pricep de ce mamelor, părinților deopotrivă, li se pare o glumă subiectul expunerii copiilor la orice canal generator de violență. Nu îmi explic de ce nu își pune nimeni întrebări vis-a-vis de comportamentele nu ultra, ci mega violente ale copiilor lor.

Fiecare își crește copilul după cum îl duce capul, însă ce facem dacă modelul lor se ciocnește foarte tare de modelul nostru? Atâta vreme cât trăim într-o societate și trebuie să conviețuim, cum reușim să găsim calea de mijloc? Dacă lui Petru i-a fost extrem de greu să doarmă noaptea, să se liniștească și să fie nedezlipit de noi zile la rând, prietenul lui de la grădi, care a asistat și el la poveștile horror, a făcut pipi în pat toată săptămâna, a țipat și a zbierat în somn.

Pledoaria mea este despre măsură și bun simț. Într-o lume atât de agitată, în care noi, adulții, nu avem răgaz pentru nimic, în care ne foim constant către și dinspre ceva, e mare nevoie de liniște. E nevoie de liniște și de părinți care să iasă ei înșiși cu ochii din telefoane și televizoare, care să-și țină copiii în brațe și cărora să le arate lumea dincolo de toate astea, petru că liniștea se învață acasă și durează o viață întregă.

 

Simplitatea s-a născut la sat

posted in Articole, Blog by admin on

Putem să fugim, putem să ne ascundem. Însă viața are un mod curios de a face lucrurile să meargă într-acolo unde tu trebuia să ajungi

Șosetele de lână pe care le curatăm la noi în shop sunt atât de dragi sufletului meu, atât de prețioase și atât de frumoase, încât merită toată atenția noastră. Sunt unicat nu numai prin faptul că nu există 2 perechi la fel, prin istoria lor, dar mai ales prin felul în care sunt create. Apoi prin modul magic în care și-au făcut apariția în viața mea.

Nu o să zăbovesc mult despre ce rol important a jucat lâna în copilăria mea, cum de toți din familie, vreo 3 generații, ne îmbrăcam exclusiv iarna cu haine de lână făcute de bunica din firele pe care ea însăși le trăgea la fuior, le vopsea cu foi de ceapă sau Galus și le împletea la gura sobei din producția proprie a celor 6 oi pe care le creștea taman pentru asta. Eram mică, habar nu aveam cum se va schimba lumea într-o clipire de ochi, dar ce se întâmpla cu lâna la noi în casă era pentru mine nici mai mult nici mai puțin decât o vrăjitorie. Eram complet fascinată de faptul că ajunsesem să mă îmbrac din blana oilor pe care vara le fugăream pe câmpul din spatele casei. Între timp oile noastre nu mai sunt, nici bunicii, iar hainele făcute atunci au rămas cu titlu de amintire.

În urmă cu patru ani mă aflam într-o vacanță prin România, la casa din munți a unor prieteni vechi. Toți din familie aveau pulovere și veste exact ca cele pe care le purtam în copilărie. Aveam să aflu atunci că sunt făcute de tanti Otilia, vecina lor din satul de pe vârful muntelui care, la 80 de ani, împletește cât e iarna de lungă. Iar la munte, iarna-i lungă. Am vrut să ajungem și noi la tanti Otilia, să ne luăm câte-un rând de pulovere, dar ploile nu ne-au lăsat. Accesul către satul ei este imposibil pe vreme rea. Apoi a venit pandemia și toate planurile s-au schimbat.

Vara trecută, ne-am reîntâlnit cu aceeași prieteni care nu uitaseră că voiam să ajungem la tanti Otilia. De data asta viața și vremea le-au așezat pe toate. Am găsit-o cu Dorina, fiica care vine la ea pe jos, pe un drum de 7 Km dintr-un sat din Transilvania, ca să-i aducă pâine și mâncare de două ori pe săptămână. Doamna Dorina nu e la prima tinerețe, dar vine ori de câte ori poate ca să-și ajute mama.

Doamna Dorina este cea care face șosetele. Împarte aceeași pasiune cu mama ei, de la care a și învățat să împletească. Când m-a invitat să-mi arate șosetele, am încremenit. Nu cred că văzusem până atunci șosete mai frumoase, mai colorate, mai vesele și mai bine lucrate. Sunt adevărate opere de artă făcute la andrea, cu un simț artistic incredibil. Felul în care așează și combină culorile este unic. Șosetele sunt unice. Lucrează cu grijă și cu pasiune, iar asta se observă din prima clipă. Sunt făcute din fibre naturale, din lână sau bumbac.

M-a invitat în casa mică, în odaia unde ținea pitită în saci de plastic o colecție impresionantă de șosete de lână. Apoi, cu o voce joasă mi-a spus:

– Aș vrea să fac șosete pentru tot restul vieții mele. Mă duc la muncă pentru nici 2.000 de lei și stau în frig. Aș vrea să stau lângă mama și să fac ce-mi place.

Pe scurt asta este adevărata poveste a șosetelor de lână. Am luat toată producția doamnei Dorina, am căutat să le ambalez onorabil, în săculeți de pânză lucrați manual, să le fac etichete pe măsura frumuseții lor și să le arăt lumii.

Doamna Dorina și tanti Otilia și-au pus speranțe în mine. Tot ce își doresc este să poată sta în liniștea casei lor și să facă ceva ce, peste puțin timp va dispărea odată cu ele: tradiția. Implicarea mea este minoră, însă știu că poți face rai din ceva ce îți dorești cu adevărat. Iar misiunea mea este să ajut oamenii, să le susțin munca și să le mențin speranța vie. Din banii pe care îi fac din vânzarea acestor șosete își vor cumpăra lemne de foc și vor avea puțin răgaz să-și trăiască viața în tihnă.

Dacă vrei să fii o parte din proiectul meu, te invit să le spui și altora despre povestea șosetelor de lână. Tanti Otilia și doamna Dorina vor aprecia foarte mult contribuția ta!

Din pământ facem magie

posted in Blog by admin on

Toate poveștile noastre încep în copilărie, iar dacă au rădăcini destul de puternice, ajung să trăiască o veșnicie, să inspire și, uneori, chiar să schimbe lumea

Produsele pe care le-am introdus în Shop au, toate, o poveste foarte intimă și foarte personală. De fiecare categorie în parte mă leagă povești care mă trimit spre copilărie, acolo unde timpul și spațiul erau și arătau cu totul altfel. Cu obiectele de lut am o relație aparte și amintiri puternice, încă de pe vremea în care mergeam cu bunica la târg și le cumpăram de la meșterii populari. Ulcelele erau o parte activă și de preț în gospodărie, pentru că laptele, smântâna și untura se  țineau doar în ele. Bunica nu avea obiecte de inox, doar aceste ulcele simple din lut ars, nepictate, atât de frumoase și de utile în gospodăria unui țăran de rând.

Apoi, ani la rând, prin vacanțe și drumeții, ajungeam să colecționez obiecte de lut cărora le găseam mereu câte o întrebuințare practică: ulciorașe în care să îmi țin pixurile, boluri în care să pun bijuteriile și restul de obiecte absolut superbe pe care reușeam să le găsesc prin cutreierările noastre în lung și-n lat prin România. Însă, ce m-a fascinat dintotdeauna au fost desenele tradiționale, motivele populare românești, musai desenate pe toate obiectele de lut. Simbolurile precum cocoșul, crucea, coarnele de berbec, rozetele, spicul de grâu, cercurile, florile, brăduții sau stelele au creat în mintea mea o fascinație uriașă. Pe vremea aia, ca și astăzi, ceva în sufletul meu se conectează cu aceste obiecte pe care le găsesc mai mult decât prețioase. Poate și pentru că arta naivă, arta populară, rurală este capabilă să facă magie în inimile noastre prin însăși simplitatea ei.

Obiectele de lut pe care le-am adunat în magazinul nostru au două origini: unele sunt create de maici, altele sunt făcute de mine. Toate produsele curatate sau create de noi încearcă să readapteze vechile obiecte tradiționale și aduc un suflu nou produselor din lut. Nu au fost pictate tradițional, pentru că se ocupă cu mare măiestrie deja de acest lucru meșterii olari din Maramureș, Bucovina sau Oltenia. Scopul nostru, ca și în cazul obiectelor de mică marochinărie sau lână, este de a reinterpreta obiectele populare și de a le da un suflu și o energie contemporane.

Ce găsim acum în shop sunt produse create manual de măicuțele dintr-o mânăstire din Transilvania. Le-am întâlnit întâmplător, iar în urma unei discuții am aflat că, pe timp de iarnă, când activitățile cu câmpul se încheie, câteva dintre maici produc obiecte unicate din lut. Una dintre măicuțe este absolventă de Arte Plastice, fapt care se vede în crearea obiectelor: culorile, proporțiile, glazurile și restul detaliilor pe care le folosesc sunt incredibile.

Povestea poate trece cu ușurință ca cea mai tare găselniță de marketing dar, spre bucuria noastră, a tuturor, e realitate pură. Partea și mai frumoasă a acestei povești este că maicile trăiesc din ceea ce produc: vara cultivă afine și zmeuriș din care fac dulcețuri Bio (care se vând în Scandinavia), iar iarna pictează icoane și fabrică obiecte de lut. Implicarea mea în această poveste este de a le susține pe maici  și de a prezenta obiectele lor cât mai departe.

Aceste obiecte de lut sunt, toate, fabricate manual și sunt produse unicat. Prețul lor este direct proporțional cu efortul și unicitatea lor. Vă invit să le apreciați, să le urmăriți evoluția și să susțineți, alături de mine, o parte a societății românești creative și independente. Până la urmă, este vorba și de identitatea noastră, de tradițiile și originile pe care, cu sau fără intenție, ni le renegăm. Iată că avem infinite ocazii să îndreptăm lucrurile sau să creionăm, pentru noi și alții, o lume ancorată în ceva mai bun.

 

“Mami, m-ai fi iubit la fel de mult?”

posted in Motherhood by admin on

Subiectul de astăzi este despre integrarea copiilor cu nevoi speciale în grădinițele și școlile de stat. Este un subiect pe care l-am ocolit dintotdeauna, chiar și din rolul de jurnalist, pentru că este unul greu, extrem de sensibil și în lipsă acută de legislație pertinentă în România.

Mama mea a fost o învățătoare cu performanțe profesionale excepționale. În cei 30 de ani de carieră a dat nas în nas cu toate tipologiile de copii, fie cu nevoi speciale, fie normal dezvoltați, și a reușit să-și facă un renume din felul în care a putut să integreze copiii cu nevoi speciale în clasele obișnuite din Învățământul de Stat. Cât efort a depus ca lucrurile să iasă bine timp de patru ani de școală, ca acești copii să poată fi ghidați și instruiți odată cu ceilalți, vă pot spune doar atât: sisific. Pentru anii 90’, de când am amintiri clare ale unor situații de la mama de la școală, stigma era una singură: handicapați. Sună brutal, însă cred că este timpul să nu ne ascundem după degete și să spunem lucrurilor pe nume. Așa s-a întâmplat dintotdeauna în România. Marginalizarea copiilor cu probleme a fost directă, vădită, fățișă și fără scrupule. Foarte mulți educatori/învățători au încercat să paseze copiii cu dizabilități de la unii la alții sau de la o școală la alta pentru simplul motiv că nu au avut în primul rând mijloacele de a gestiona astfel de situații, iar apoi cheful de a face asta.

Subiectul este dificil în primul rând pentru că nu vrea nimeni să vorbească despre el. Este ca un cartof fierbinte pe care îl aruncăm de colo-colo fără să ne intereseze. Pentru că așa am fost crescuți să gestionăm situațiile în care nu suntem implicați direct. După principiul “Nu mi se întâmplă mie”, pasăm problemele cât mai departe de noi. Dacă eu am fost copilul al cărui mamă a adus acasă toate cazurile sociale posibile, de la mame abuzate fizic, la copii traumatizați, părăsiți de părinții care au plecat la muncă în Spania, și până la copii cu întârziere mintala, pe care mama a reușit să-i învețe carte, astăzi observ în jurul meu o atitudine care îmi dă fiori pe șira spinării.

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre faptul că, la grădinița copilului meu, în aceeași grupă cu el, a venit din acest an și un copil cu nevoi speciale. Nu am aflat asta din partea grădiniței, nici de la educatoare, dar mi-am dat seama din povestirile lui Petru. Zilnic au loc ciocniri fizice între acest copil și ceilalți. Probabil că vrea să se integreze în gașca celorlalți, să se joace alături de ei, să facă tot ce fac ceilalți, dar nu vorbește bine. Dacă ceilalți observă că el are o problemă, atunci îl ignoră. Dacă el se simte dat la o parte, îi împinge. Și, astfel, încep ciocnirile, plânsetele și restul de frustrări de ambele părți. Educatoarea este doar una. Una care trebuie să gestioneze toate conflictele, dar să se și țină de programa școlară. Ce se întâmplă cu acești copii pe parcursul unei ore, asta este o altă poveste, pentru că nu pot și nu știu cum să stea în bancă, ca ceilalți. Se vor foi, se vor duce de 10 ori la toaletă, vor cânta, vor dansa, asta în timp ce ceilalți se ocupă de fișele de lucru și trebuie să fie atenți la ce lucrează.

În definitiv, frustrarea este uriașă. A tuturor, de toate părțile. Însă nu despre neajunsuri, despre legi date cu picioarele și variante nefuncționale vreau să vorbesc astăzi. Ci despre empatie. Titlul textului a venit de la Petru care, într-o discuție pe care o aveam pe marginea noului său coleg, în care îi explicam că acești copii au nevoie de înțelegere și de acceptare, el s-a blocat și, aproape plângând, m-a întrebat dacă l-aș fi iubit la fel de mult în cazul în care el însuși ar fi fost un copil cu nevoi speciale. Marele nostru avantaj, ca familie, este că ne creștem copilul empatic. Apoi este faptul că am intrat în contact cu copii cu nevoi speciale și am aflat mai multe despre ei, despre lumea lor interioară, despre cum este indicat să te raportezi la ei și la familiile lor epuizate și, de cele mai multe ori, dezarmate.

Probabil că, din punct de vedere legal, lucrurile nu se vor schimba prea mult. Dar putem noi să ne schimbăm. În primul rând să ne schimbăm atitudinea. Faptul că le explicăm acasă copiilor noștri despre ce înseamnă relaționarea cu copiii cu nevoi speciale, faptul că trebuie să fie calmi și să aibă răbdare cu ei, să nu-i bruscheze, să nu țipe la ei și să-i lase să fie exact așa cum sunt. Aici este cheia către o societate normală. Dacă noi suntem destul de inteligenți și de răbdători cu ceilalți, dacă avem înțelegere și bun-simț față de situațiile deloc, absolut deloc ușoare prin care trec acești copii și familiile lor, atunci, poate că lucrurile vor sta altfel.

Închei prin a spune că mama a reușit să scoată geniul dintr-un copil cu nevoie speciale care astăzi studiază în Statele Unite, la MIT. Contează doar să vrei să faci o diferență în viața celuilalt. Doar să vrei.

Pe Planeta Fericită toți oamenii sunt triști

posted in Motherhood by admin on

Ideea textului de față mi-a venit în urma unei discuții cu prietena mea Anna, în timp ce ne plângeam una alteia de cât de complicat e uneori să gestionezi lucratul de acasă cu treburile de făcut prin jur și restul e activități care încep, volens-nolens, după ora 17, în fiecare zi.

Copiii noștri sunt de aceeași vârstă și adesea conversațiile sunt compuse doar pe marginea lor: ce facem cu copiii, la ce școli vor merge copiii, ce le dăm să mănânce copiilor, la ce activități merg copiii și restul de etc-uri de care, declar cu mâna pe inimă și fără pic de remușcare, că sunt sătulă uneori ca toamna de ploi. Numai că, în lungile și interminabilele noastre discuții, Anna face o remarcă:

–  Nu pot să pricep cum mama s-a descurcat cu 3 copii, nu cu unul ca mine. A avut un job full-time, ne-a crescut pe toți singură, fără bone sau bunici, ne gătea și ne făcea prăjituri, iar în plus avea hobby-urile ei de care s-a ținut toată viața. Împletea, picta, desena, făcea goblen. Nu am auzit-o niciodată să spună că îi este greu, că s-a săturat, că nu are chef. Ba din contră, seara stătea cu tata la un pahar de vin și povesteau despre cum le-a fost ziua, stabileau bugetele și discutau despre ce cărți voiau să mai citească. Și le citeau!!! Eu nu am timp nici să mă pieptăn, darămite să mai și citesc…

M-am uitat la ea cu un zâmbet ponosit, pentru că toate astea îmi sunt și mie familiare. Pentru că, ce făcea mama ei, făcea și mama mea, chiar dacă una trăia în Germania iar cealaltă în România. Am zâmbit amar pentru că mi-au revenit brusc în minte momente asemănătoare, când eram mică și la noi în casă mirosea permanent a ceva bun.

Am plecat acasă cu gândul la ce mi-a spus Anna. Primul instinct a fost să mă scot admirabil din situație și să declar în mintea mea că mamele noastre nu au avut job-uri la fel de solicitante ca noi, că programul maică-mii începea la 7 și se termina la ora 13, nu ca noi, că nu se termină niciodată. Apoi mi-am dat seama că bat câmpii. Mama mergea la muncă cu două mijloace de transport, nu avea mașină de spălat vase și restul de achiziții urbane de ultimă generație cum avem noi astăzi, precum aspiratoare inteligente care îți fac singure casa lună, fiare de călcat cu extra nori de aburi care calcă în doi timp și trei mișcări, și cred că lista poate continua. Mamele noastre făceau totul singure singurele, de la prima geană de lumină a zilei și până când luna le trimitea la culcare.

Noi astăzi nu avem hobby-uri. Nu aveam preocupări inteligente. Nu avem nimic care să ne țină conectați la viața brută, la viața reală. Dar avem telefoane. Acolo unde lumea e perfectă și foarte fericită. La un click distanță de deschide în fața noastră o planetă nouă unde, tot ce trebuie să faci este să te zgâiești la alții. Alții sunt perfecți, fac sport, călătoresc, se îmbracă după ultima modă, au copii și mai perfecți, care nu au colici, nu urlă, nu răcesc, nu iau antibiotic și dorm toată noaptea tun. Și, cu atâtea exemple de oameni perfecți de pe Planeta Perfectă din telefonul tău, cum să-ți ardă să stai în picioare și să coci plăcinte? Doar vrei și tu unghii perfecte, o frunte fără riduri de expresie și buze mai senzuale. Pe Planeta Perfectă nimeni nu se plânge, pentru că toată lumea e la shopping. La shopping de vise, de lucruri care să ne facă mai fericiți sau, cel puțin la fel de perfecți ca și ceilalți.

Dar, oricât aș încerca să glumesc pe seama acestui subiect, adevărul rămâne același: suntem proprii noștri prizonieri. Suntem, la nici două generații depărtare de părinții noștri, oamenii fără chef, fără prieteni, fără o viață echilibrată, concretă, plină de ce trebuie ea să fie: realitate. Nu avem timp de nimic pentru că ni-l irosim pe nimic. Nu ne mai bucură nimic pentru că avem prea mult. Nu avem hobby-uri pentru că nu vrem să facem nimic. Pandemia a fost un exercițiu bun în care unii dintre noi au realizat că viața e rotundă. Te duce exact acolo de unde ai plecat. Contează doar ce ai învățat pe parcursul călătoriei tale.

10 lucruri pe care le putem îmbunătăți în viața copiilor noștri

posted in Motherhood by admin on

Textul de față, ca toate cele pe care le postez aici, provin în marea lor majoritate din experiențe personale, mai mult sau mai puțin intime și astfel sper să le fie de folos și celor care ajung la ele. Multe din lucrurile prin care am trecut prin ceea cea se numește “maternitate” au fost pentru mine, în cea mai mare parte, terifiante. Terifiante pentru că nimeni nu te pregătește pentru ce are să devină jobul vieții tale, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Așez mai jos o listă a lucrurilor cu foarte mare însemnătate pentru noi, ca familie, și noi ca indivizi maturi în relație cu un om mic ai cărui pași suntem datori să-i îndrumăm către o viață mai bună și mai echilibrată decât am putut noi s-o descoperim atunci când ne-a fost “prezentată” de părinții noștri.

  1. Regula celor 25

În primăvara anului trecut Petru a avut un episod pasager de tulburare a vederii, lucru care a provocat o panică uriașă în sufletul lui, apoi în al nostru pentru că nu știam cum să-l ajutăm dar, mai ales, ce anume a generat asta. Am început investigații serioase la pediatri, apoi la medici oftalmologi, iar în cele din urmă am ajuns la Neurologie. După analize și ample discuții cu medicii, am aflat că, odată  supuși la ecrane fără limită, copiii noștri pot dezvolta o serie de sindroame și tulburări neuronale. Omul, ca ființă, nu a fost proiectat să i se spele creierul în fața unui ecran. Ba din contră. A fost creat să discearnă și să aibă contact cu exteriorul prin toate celelalte simțuri. Conform medicilor, niciun copil nu ar trebui să fie expus ecranelor mai mult de 25 de minute pe zi. Petru este bine, nu a pățit nimic grav înafară de o sperietură serioasă pe care a dobândit-o în urma vizionării unor desene foarte agresive. Fusese într-o vizită și noi nu am știut la ce anume se uitase. Dar aplicăm regula celor 25 și nu am mai avut episoade bulversante de atunci.

  1. Fără agresivitate fizică și verbală

Ar fi simplu să stau în fața calculatorului și să dau indicii despre cum să crești copii mai buni, să fiu meschină și ipocrită și să declar că eu nu mi-am bătut copilul și nu am țipat la el niciodată. Aș fi vrut din tot sufletul să fie așa, dar mă tem că adevărul este altul. Ca multe alte mame epuizate emoțional și fizic, am căzut și eu în capcana agresivității.  Dar nu ajută pe nimeni cu nimic, ba din contră. Violența este arma cea mai nocivă pe care o putem îndrepta spre proprii noștri copii. Va crea comportamente la fel de agresive și va săpa șanțuri adânci în viitorul lor emoțional. La fel și injuriile. De ce să-i faci “cretini, idioți, tâmpiți, dobitoci”? Nu am nicio explicație, dar mi-ar plăcea să-mi poată spune un părinte ce a produs bun faptul că i-a spus copilului “prost” timp de 10-15 ani. Nu vă jucați niciodată cu vorbele. Nu se uită niciodată.

  1. Alimentație echilibrată și atenție la dulciuri

Vrem sau nu să recunoaștem, copiii noștri sunt victimele unei alimentații proaste și a unui exces de dulciuri. Văd adesea copii mici, de până în cinci ani, supraponderali la nivelul maxim depășit de mult, cu burți care atârnă, copii care nu prea aleargă sau se joacă pe motiv că obosesc prea repede. Apoi copii care, la nici 3 ani, au deja carii sau plombe. Cu siguranță că alimentația noastră, a tuturor s-a schimbat, însă nici noi ca părinți nu pare să ne agităm prea mult pe seama acestui subiect. Din păcate dulciurile țin loc de timp petrecut împreună cu copiii noștri, sunt deja celebrele treat-uri cu care îi cumpărăm și îi liniștim tocmai ca noi, adulții, să nu avem prea multe dureri de cap. Nu ne place să-i auzim plângând și țipând și ne cumpărăm astfel liniștea de moment cu ciocolată, pizza sau paste. Am auzit extrem de des mame spunând că ori nu știu cum să gătească, ori că nu au timp. Și înțeleg ambele variante. Dar de la a ști la a vrea e un singur pas.  Se numește voință. Youtube-ul te învață repede să faci orice, de la ciorbă la gogoși. Iar cât privește timpul, niciodată nu avem destul, dar ne putem face loc pentru orice este important în viața noastră.

  1. Anturajul cu persoane nepotrivite

Oricât de ciudat sună, am ales să stăm departe de anturaje care ne crează angoase, care generează comparații și restul de lucruri nocive. O bonă fără răbdare, care nu îi poate explica copilului noțiuni elementare sau este incapabilă să-i citească cursiv o poveste cap-coadă, un bunic care preferă să-i arate pe Facebook ce mai fac colegii de liceu sau prieteni de la grădiniță care se joacă „de-a scuipatul și pumnii” sunt doar câteva exemple pe care nu le doresc în preajma copilului meu. Viața este formată și din părți negative, dar sunt datoare să-mi expun copilul la contact cu oameni mai buni și mai calmi măcar în perioada copilăriei mici. Va avea destul timp să-și facă propriile impresii despre cei din jur.

  1. Mai mult timp în natură

Proiectul Green Renaissance mi-a ridicat la fileu un gând pe care îl am din totdeauna: omul departe de natură e un om gol. Iar copiii care nu sunt crescuți aproape de natură se vor obișnui greu cu ea. Natura pare să fi devenit la fel de greu accesibilă ca și mâncarea sănătoasă. Probabil, din comoditate, din prea multă uzură psihică, preferăm să ne baricadăm în case și să ne căutăm alinarea pe canapea. Însă, atât pentru noi, dar mai ales pentru copii, experiențele tactile și senzoriale din natură sunt generatoare de echilibru și fericire pură. Pescuitul, alergatul prin băltoace, culesul castanelor, al nucilor, al frunzelor, drumețiile, noutatea locurilor în care nu au mai fost niciodată, atenția la zgomote noi și toate poveștile care se pot crea în jurul excursiilor în natură îi vor face curioși și fericiți. Prima aventură pe munte, primul picnic pe timp de iarnă, cu ceai fierbinte la termos, sunt amintirile pe care le vor păstra pentru totdeauna.

  1. Odihna

Odinha este la fel de necesară precum alimentația, statul la aer și liniștea. Poate că sună învechit, poate că nu, însă somnul de prânz nu este o aberație sau un moft al părinților cu un spirit mai “retrograd”, ci reprezintă o necesitate fizică. Repausul psihic și fizic au un rol esențial de regenerare și recuperare. Eu una o privesc ca pe o investiție în sănătatea noastră. Că este uneori imposibil să creezi rutina somnului de prânz copilului tău, de acord. Și mie mi-a fost cumplit de greu să nu renunț și să nu mă dau bătută pentru simplul motiv că îmi lua cel puțin o oră să-mi conving copilul să fac somn de amiază. Dar, după o muncă Sisifică, am reușit. Am albit, dar am reușit.

  1. Ora de “plictiseală”

Ora de plictiseală este o chestiune pe care am descoperit-o în America. Am înțeles că este un principiu care se aplică în școli sau în after-school-uri, când copiii sunt îndemnați să aibă un timp intim, doar al lor, în care să doarmă dacă vor, dacă nu să citească sau să se uite în tavan și să se gândească. Se poate aplica copiilor de peste 4 ani, cei care sunt destul de mărișori încât să înțeleagă și să adere la proces. Acasă, găsesc mană cerească „ora de plictiseală”, un timp al fiecăruia dintre noi, în care putem citi, ne putem odihni sau face orice altceva care ne sparge rutina comună.

  1. Responsabilități

Dacă noi suntem generația copiilor care făceau de toate de la vârste fragede, astăzi copiii noștri nu prea se descurcă singuri cu nimic. Nu se descurcă pentru că noi îi asistăm 24 din 24 și nu avem răbdare ca să-i lăsăm să greșească. Îi ducem și aducem de la școală, le facem paturile, îi spălăm pe dinți până la 12 ani și nu știu de ce avem dorința patologică de a le ușura viața vis-à-vis de orice. De noi depinde, ca părinți, cât de descurcăreți și independenți vor fi încă de mici. Consider că responsabilizarea copilului este una dintre cele mai importante lecții de educație. Îi va ajuta să fie autonomi și să înțeleagă efortul care se depune în jurul lor, ca toate lucrurile să fie funcționale.

  1. Reguli bilaterale

În momentul în care impui unui copil o regulă, trebuie să fii sigur că și tu o poți respecta. Dacă tu poți face asta, îi arăți prin exemplul propriu că e posibil să fii serios și, astfel, nu produci frustrări obligându-l pe el să facă ceva ce tu nu poți. Trebuie să te asiguri că regulile pe care le impui nu sunt absurde și că îmbunătățesc viața lui sau a ta/voastră ca familie în mod vizibil, consistent. Educația fără reguli e ca vara fără soare – nu prea înțelegi nimic din ea.

  1. Socializarea în comunitatea de vârsta lui

Copiii au nevoie de copii. Unii mult mai devreme, alții mai târziu, însă socializarea, joaca, dinamica grupului, constituie o parte uriasa în dezvoltarea lor. Sunt mulți părinți care se tem de Grădiniță, iar la subiectul “Creșă” îi apucă groaza. Motivul, mereu același: bolile. Eu am ajuns să privesc motivele astea ca fiind hilare, pentru că generația mea a servit creșă și grădiniță pe pâine și nu a mai murit nimeni, mai ales pe timpuri în care nu existau toate medicamentele și toate adjuvantele de astăzi. Bolile au devenit o adevărată sperietoare și nu pot să înțeleg de ce, pentru că fără a trece prin ele, copilul nu va fi mai puternic. Bolile sunt parte din dezvoltarea lui naturală. Dincolo de boli, creșele și grădinițele ne educă copiii și îi ajută să se dezvolte mai repede decât pe cei care nu le frecventează. Apoi interacțiunea dintre copii, negocierile pe care le fac de mici și prieteniile pe care le leagă sunt incontestabil, liane către o viață mai echilibrată.

Închei prin a spune că iubirea e cea mai importantă parte din relația cu copiii noștri. Iubirea necondiționată, deplină și totală pentru făptura pe care ai adus-o pe lume. Iubirea este singura care rămâne mărturie, dincolo de orice listă și orice strategie de parenting. Iubirea creează oameni mai buni, mai calmi, mai îngăduitori și mai echilibrați.