Menu
0
0

Lună: martie 2022

depresia

 Depresia postnatală

posted in Motherhood by admin on

Depresia postnatală este una dintre cele mai frecvente stări cu care se confruntă a proaspătă mamă. M-am hotărât să scriu despre asta pentru că depresia a fost prezentă de mai multe ori în viața mea și tind să cred că am destulă experiență să pot vorbi pe seama subiectului.

Prima dată când am cunoscut depresia a fost la 18 ani, când am intrat la facultate nu la zi, ci la fără frecvență. A doua oară a fost când sora mea a născut primul copil, episod care m-a făcut să înțeleg cât poate fi de periculoasă și de critică această perioadă pentru o femeie. A treia oară am dat nas în nas cu depresia când m-am mutat din România. Ar fi putut fi cu ușurință și a patra, în momentul în care eu însămi am devenit mamă, însă văzusem la soră-mea ce înseamnă, cum poate escalada și ce urmări adânci lasă, așa că am hotărât să stau departe de ea.

Probabil că cele mai multe dintre femei intră în depresie postnatală pentru că sunt total nepregătite pentru ce va urma. La cursurile de puericultură nu îți spune nimeni că viața ta se va schimba radical din momentul în care îți ții copilul în brațe și că vei experimenta trăiri, gânduri, angoase de care, până atunci, nu știai că există. Mamele, soacrele, bunicile noastre nu au menționat niciodată de depresie. Ba chiar li se pare un subiect de tot râsul. Însă timpurile s-au schimbat major. Depresia nu este moft, este un fapt, este reală, palpabilă, periculoasă. Nu sunt medic ca să vorbesc despre cauzele și procesele chimice care se întâmplă la nivelul creierului, însă sunt cercetări care au demonstrat-o deja. Femeia care până mai ieri era obișnuită să aibă o viață doar a ei, doar pentru ea și partenerul ei, experimentează brusc sentimentul de grijă, de panică, de neputință și nepricepere față de o ființă nouă. Oboseala, plânsul constant al bebelușului, așteptările pe care le pui pe seama lui în timpul întregii sarcini, cum ar fi că o să doarmă, o să stea cuminte, o să ai lapte, o să naști așa sau invers, toate, absolut toate se pot schimba într-o secundă. Și, din păcate, nu avem exercițiul de a ne pregăti și de a ne juca mai apoi cu variantele posibile de acțiune.

Partea bună este că depresia poate fi evitată dacă te pregătești. Oricât de ciudat și abstract sună, poți să fentezi depresia și să alegi să nu te ia pe sus. Depresia poate fi o alegere. Alegerea de care vorbesc acum nu e ca și cum ai apăsat pe un buton și, gata, no depression for you today, honey! Alegerea este de fapt o luptă zilnică și constantă cu tine însăți de a nu pica pradă gândurilor negre, a sentimentelor extreme și a panicii. Alegerea înseamnă să îți dai voie să ai zile bune și zile grele, apoi să te uiți în oglindă și să îți crești stima de sine spunând mereu că totul este ok. Treci printr-o schimbare majoră, corpul îți este plin de hormoni, totul este umflat și te doare, dar este doar o nouă experiență dintr-o nouă etapă a vieții tale. Rolul tău de mamă este să ai răbdare. Sună ciudat. Dar cu asta o să te ocupi cel mai mult de acum înainte pentru tot restul vieții tale.

Și eu mi-am făcut o imagine ideală despre cum va arăta viața noastră cu bebelușul. Dar m-am hotărât să nu am așteptări. Am hotărât să mă pregătesc emoțional pentru orice variantă și să caut rezolvare indiferent de situație. Pentru că o depresie îți răpește pentru totdeauna momentele prețioase din viață. Văzusem la sora mea câtă bucurie s-a transformat în disperare peste noapte și nu mi-am dorit să trăiesc așa ceva. Mi-am dorit să am un copil sănătos și să mă bucur de fiecare clipă cu el. Imaginea mea ideală despre naștere și copil s-a arătat a fi reversul. Nu am putut să nasc natural, nu am putut alăpta primele cinci zile, iar copilul meu era extrem de mâncăcios. Oricât nu aș fi vrut să-i dau formulă, oricât aș fi vrut să-l țin la piept la naștere și oricât de mult mi-am dorit să fie liniștit noaptea, niciuna dintre astea nu s-a adeverit. Dar nu am avut așteptări. M-am redresat destul de repede și am luat decizii ca vântul și ca gândul, ca să nu am timp să las sâmburele regretelor să-mi intre în cap. Nu se poate naștere naturală, ok, cezariană. Nu mă pot mișca din prima, atunci o să trag de mine și nu o să renunț, o să fac pași, o să mă mișc și o să fiu acolo pentru copilul meu. Nu am lapte, nici măcar un strop? Atunci o să am răbdare. Printre lacrimi și neputința mea fizică, copilul meu a mâncat formulă și s-a dezvoltat minunat. Apoi, ajunși acasă, tot nu am avut destul lapte. Nu am disperat, dar eram aproape la limita răbdării și a suportabilității în momentul în care mi s-au înfundat canalele. Am continuat să trag de mine, să mușc din pernă și să prioritizez liniștea copilului meu în detrimentul depresiei. Aici e discutabilă liniștea, pentru că copilul va fi un barometru perfect al tensiunii existente în familie. A simțit angoasele mele și a empatizat cu starea mea.

Au fost multe, foarte multe momentele în care aș fi putut să fiu o victimă ușoară a depresiei. Când copilul se trezește din oră în oră, când ai sânii ca două cărămizi, când nu poți sta prea mult în picioare din cauza operației, când trebuie să îți faci de mâncare pentru că nu e nimeni în jur ca să-ți întindă o mână de ajutor, atunci poți capitula repede. Dar lângă mine se afla un om nou. Un om mic și plăpând care trebuia îngrijit și ocrotit. Dacă eu aș fi capitulat, nu era nimeni care să-mi țină locul.

Un alt mod de a fenta depresia a fost să iau o decizie majoră cu mine însămi. În momentul în care am născut am hotărât că a fi mamă nu e un episod pasager din viața mea. E o chestiune pentru totdeauna și pe care voi încerca să o fac cât mai onorabil cu putință. Am stat cu mine însămi și am hotărât să dau câțiva pași în spate și să-i ofer copilului meu cel mai important loc. A nu se înțelege că mă pun pe locul doi, ci am luat decizia ca acest boț de om să aibă parte în primii ani de viață de toată atenția și prezența mea. Și a fost cea mai bună și înțeleaptă decizie. Am hotărât ca în primii ani din viața lui să fiu cât mai prezentă și cât mai ancorată în jobul de mamă. Chiar dacă am început să lucrez la patru luni de la naștere, nu m-a frustrat cu nimic ideea muncii. Făceam ce-mi place și era cumva timpul meu de respiro.

Depresia e parșivă și îți intră sub piele sub multe forme. Eu una am avut “norocul” s-o cunosc din adolescență și să înțeleg că, dacă poți s-o ocolești, e mult mai bine decât să încerci să scapi de ea. Unul dintre cele mai vulnerabile puncte în care lovește este cel în care proaspetele mame cred că va apărea un copil și cam atât. Viața lor va fi la fel de activă și plină de lucruri interesante pe cum era înainte. Dacă ai ajutoare, atunci ai toate șansele să ții pasul cu viața de dinainte, dar tot consider că trebuie să iei o decizie cu tine însăți și să înveți să prioritizezi totul. Apoi dați-vă timp. Să vă îsușiți rolul de mamă, să vă acomodați cu noua formă a familiei. Nu trageți de voi, nu încercați să le faceți pe toate, să fiți perfecte sau așa cum scrie în cărți sau cum au făcut prietenele sau mamele  voastre. E greu să faci duș doar de trei ori pe săptămână, să ai părul nespălat, să fi neepilată și cu unghiile nefăcute. Dar e ok și așa. E doar o perioadă. Iar fiecare dintre noi are propriul parcurs și propriul filtru de a se raporta la schimbări. Maternitatea nu e ușoară. Ba din contra. Capătă forme și nevoi diferite de la o perioadă la alta. Dar este singura care ne oferă posibilitatea să creionăm lumea în bine. Să facem și să creștem persoane mai bune, mai responsabile și mai fericite decât noi. Zilnic și clipă de clipă.

smile

Ascultă-ți copilul

posted in Motherhood by admin on

Am văzut că în România există un soi de concurență, dacă nu fală, în privința preocupărilor părintești față de copii. Dacă pe vremea mea făceam baschet sau înot ori handbal sau atletism doar pentru că ne selectau încă din școala primară și pentru că era la îndemâna oricărei familii – toți părinții își trimiteau copiii la sport pentru că era gratuit și pentru că era cea mai simplă și sănătoasă variantă de a umple timpul unui copil – astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Copilul poate să nu aibă nicio înclinație cu vioara, dar dacă vrea mama să aibă un artist în casă, poate să-i lipsească și o mână, că tot emerit va fi sau poate să aibă două picioare strâmbe, că tata tot îl vrea fotbalist la FC SUPREM- MEGA-ULTRA CLUB.

Prima chestiune care mi-a atras atenția  în discuțiile cu părinții a fost lista suplimentelor. O discuție asemănătoare am avut-o pe vremea diversificării, când al meu copil mânca doar două fructe mari și late, în timp ce copiii cunoștințelor erau demult la un nivel superior, cu guacamole, thai food, baby spinach și alte fonfleuri ecologice. Zilele trecute mă întreabă o mămică în parc ce suplimente îi dau lui fii-miu. Ce anume, întreb? “SUPLIMENTE, VITAMINE, d-astea”, mi se răspunde. Îi spun că nu îi dau frecvent, ci doar la recomandarea medicului. “Păi, pe timpurile astea, nu-i dai și tu un complex de B-uri, de D-uri, de M-uri, de V-uri”? Nu. Îi dau doar dacă este cazul. “Cum adică, dacă este cazul, că trebuie să-l pregătești”, îmi spune mămica din nou. Să-l pregătesc de ce, de Apocalipsă, de Lumea de Apoi, de Sfânta Parascheva? Și am primit ca răspuns niște ochi bulbucați dați peste cap și un oftat adânc. Dar adevărul ăsta este, nu îi dau nimic suplimentar atâta vremea cât pediatrii, dar mai ales eu, nu consider că este cazul. Dincolo de Corona, de răcelile frecvente de la grădi, de muci, de sezoane și de nori sau ploi, încerc să-mi ascult copilul. Să văd ce mănâncă, ce îi place, să mă asigur că are o dietă bogată în “câte puțin din fiecare”, că stă la aer, la soare, că petrece timp jucându-se în aer liber, că se cațără în copaci, că își julește coatele, că mănâncă corcodușe, cireșe, mere și ce mai are prin curte. Aleg ca el să petreacă cât mai mult timp la aer, la țară, să stea bot în bot cu toți copiii în loc să știe toate desenele de pe Netflix. Dacă are perioade lungi în care nu mănâncă lactate sau fructe, voi suplini asta prin vitamine, altfel, nu facem o obișnuință din a îndopa copilul cu pastile. Un copil care stă la aer e un copil puternic. Un copil care se joacă în natură, devine un copil creativ, cu mai puține frici și angoase. Asta am văzut mereu în Germania. Copii plini de noroi, care scobesc toate băltoacele cu bețele, care arată ca niște porcușori mozoliți tot timpul anului și care petrec timp afară, indiferent de vreme. În Romania, dacă s-a făcut iarnă, nu mai iese nimeni afară. Străzile devin brusc bântuite, așa cum am observat că ploaia pare a fi acidă. Cum să scoți copilul pe ploaie??? Pe cele două picioare.

Subiectul doi pe ordinea de zi sunt activitățile. “Tu unde-l duci pe Petru?” La oi, la vaci, la cai, la porci, la curcani, dar, cel mai des, în parc. “Păi, Luka face pian de la 4 ani, iar Ania face vioară de vreo 2. Trebuie să-l duci și tu la ceva…” Și l-am dus. La fotbal. Numai ca să nu fiu proasta satului. După ce l-am întrebat și am tot săpat să văd ce i-ar plăcea, mi-a spus că vrea la fotbal pentru că merg toți prietenii lui. Și avea dreptate. Ei și restul cartierului. Dar n-a durat decât o seară. Ba nu, vreo trei, pentru că nu i-a plăcut. Așa că am spus pass. L-am ascultat, l-am înțeles și îl voi lăsa să aleagă. Probabil și pentru că eu, în copilărie, am fost total liberă să-mi aleg orice activitate mi-am dorit. Și așa cred că trebuie să fie. Dacă le sugerăm, dacă le arătăm variante, posibilități, e una. Alta e atunci când copilul nostru devine cecul în alb, garanția unei vieți ideale, dacă nu perfecte, doar pentru că ia OMEGA3 și siropel de coacăze australiene și merge la cursuri de harpă și cimpoi.

În ciuda părții comice pe care vreau să o imprim textului, am trăit momente de groază în urma unor astfel de discuții cu părinții. Am ajuns să-i fac lui Pentru analize, să-l duc la controale pe la diferiți medici doar ca să mă asigur că este în regulă. Maniera altor părinți de a-și crește copilul este total diferită față de cum procedăm noi. Și e bine că e așa, pentru că suntem diferiți, extrem de diferiți. Dar voi aplica întotdeauna principiul “ascultă-ți copilul” înainte de a lua orice decizie în ceea ce-l privește. Să-ți asculți copilul înseamnă să fii atent la el în toate privințele. La sensibilitățile lui, la carențele, plusurile, deficiențele, talentele, așteptările, felul de a se așeza în lumea pe care abia o descoperă. Rețetele sunt interesante, uneori importante, însă mă tem că noi, adulții, rareori ne putem obișnui cu ele, darămite niște pitici care abia se pot trezi din somn dimineața. Mai mult, în lumea haotică, din ce în ce mai diversă și mai alambicată în care trăim, cred că avem nevoie de oameni mai calmi, mai așezați, mai înțelepți. Și tare mă tem că toate așteptările și tot volumul de sarcini pe care le punem în spatele lor îi vor face să se simtă mult prea obosiți pentru a-și trăi copilăria la potențialul ei maxim: de joacă și visare fără limite.

 

matter 3

Madre Locura

posted in Motherhood by admin on

Vara trecută am experimentat, pentru două săptămâni, programul obișnuit al unei mame din România. Al unei mame care are un orar de muncă fix și care este angajată. Apoi am făcut o scurtă comparație cu programul unei mame din Germania. Am ajuns la concluzia că trăim mult prea haotic pentru a ne putea crește copiii cu calm, pentru a lucra eficient și a duce o viață de familie echilibrată.

În luna iunie 2021, timp de două săptămâni, am documentat programul obișnuit, de la 9 la 17 al unei mame care lucrează în București. În cazul meu, în prima săptămână am mers la muncă de la 9 la 17. În cea de-a doua de la ora 12 la ora 20. Distanță de casă a fost de 30 de minute, iar orarul de luni până vineri. Fără mașină personală, am mers la lucru în fiecare zi cu un Uber, singurul mijloc de transport în comun decent și direct spre birou. Mai jos redau exact însemnările zilnice din agenda mea:

LUNI, 7 Iunie 2021:

6:30 – trezirea, fără pregătirea micului dejun

7:00 – 7:30 – sport

7:45 – duș

8:00 – pregătit Petru pentru grădiniță

8:30 – plecat de acasă

9:00 – ajuns la birou, început ziua de lucru

11:00 – mâncat micul dejun (o banană, atât am reușit să fac rost)

14:00 – prânzul (comandat mâncare chinezească)

15-17:00 – întâlniri

17:30 – plecat spre casă, stat bară la bară

18:10 – ajuns acasă

Între timp Pentru a fost luat de la grădiniță de soțul meu.

18:30 – pregătit cina, pus la spălat o mașină de rufe

19:30 – cina

20:00 – puțină joacă și interacțiune cu Petru

21:00 – baie Petru și povestea de noapte bună

22:00 – mă așez în pat, istovită; aș citi, dar mintea se gândește aiurea, așa că mă uit tâmp la ceva pe Netflix

Săptămâna întreagă decurge la fel. Am ajuns în fiecare seară undeva în jurul orei 18:30. Am comandat cina de 2 ori, am călcat miercuri și vineri. Joi am reușit să ajung în parc, să petrec puțin timp cu Petru și cu soțul meu, ceea ce mi s-a părut un lux incontestabil.

Am petrecut week-end-ul la țară, am stat în curte și am încercat să recuperez timpul departe de ei. Am făcut clătite, un grătar și ne-am uitat seara la stele.

A doua săptămână am luat-o de la capăt, de data asta cu orarul modificat; mi-am început ziua de muncă la 12 și am terminat-o în jur de ora 20. Iată ce stă scris în agenda mea:

LUNI, 14 Iunie 2021:

7:00 – trezit, pregătit micul dejun, pregătit Petru pentru grădiniță

8:00 – 9:30 – sport (sunt obosită, tensionată și trag de mine ca de un câine mort)

9:45 – duș

10:00 – pregătit prânzul pentru la muncă și prep-ul pentru cină (omletă la prânz, risotto la cină)

10:30 – 11:30 – mă duc să îmi fac unghiile (o dată la două săptămâni)

12:00 – am ajuns la birou

13:00 – prânzul mâncat în picioare

14:00 – 18:00 – întâlniri, discuții

19:30 – întâlnire importantă, neanunțată, exact când aș fi vrut să plec mai devreme

20:20 – chem Uber-ul

20:45 – ajung acasă; băieții au luat cina, Petru face baie

21:00 – citesc povestea și stau puțin de vorbă cu Petru

22:00 – stau de vorbă cu soțul meu la un pahar de vin

23:30 – merg la culcare

Întreaga săptămână a fost în aceeași notă. Zero timp petrecut cu Petru, înafară de povestea de la culcare; zero timp petrecut cu soțul meu. Trebuie să fac mențiunea că în aceste 14 zile el și-a modificat total agenda: nu a avut deplasări, la ora 16 a trebuit să își încheie programul de lucru, să-l ia pe Petru de la grădi, să-l ducă în parc, să facă cumpărături. În tot timpul ăsta ne-am descurcat fără bonă, bunici sau alt ajutor în casă. Trebuie să spun cu mâna pe inimă că experiența asta m-a întristat și m-a pus serios pe gânduri. M-am încordat să trec peste cele 14 zile și a fost dificil pentru noi toți. Am realizat cât sunt de norocoasă să nu trebuiască să fie asta viața mea de zi cu zi. Cât sunt de binecuvântată să pot să lucrez de acasă dacă vreau, să am toată susținerea și tot ajutorul din partea partenerului meu, iar el să poată să facă modificări în program. Pentru unii sună SF, iar pentru cei mai mulți este o aberație, pentru că am văzut și cunosc oameni care preferă să lucreze 14 ore pe zi, să aibă un venit foarte bun, dacă nu excepțional, dar să nu petreacă timp cu copiii și, să apeleze în schimb, la bone.

Dar câte mame au posibilitatea asta? Mă uit în jur și văd o mână de femei, ba chiar le număr pe degete, care pot petrece cât timp vor alături de copiii lor. Restul, fac zilnic slalom între casă, familie și serviciu, într-un trafic bucureștean infernal, cu șefi care au cerințe uriașe și task-uri interminabile. Și cu toate astea, când toate ne grăbim către casă, când toate avem de luat sau dus copii, când avem de gătit ori de făcut teme, câte dintre noi au curajul să deschidă subiectul ăsta la muncă, să propună o altă formă de funcționare a lucrurilor?

De cealaltă parte, mai la nord, mamele din München sunt răsfățate de soartă, ba chiar de societate.  Sau, poate, aleg mereu să-și facă viața mai ușoară. Nu știu cum este în alte land-uri, dar în Bavaria, odată ce ai născut, îți renegociezi obligatoriu contractual de muncă. Sindicatele sunt foarte puternice și protejează mamele pe toate părțile. În funcție de locul de muncă, se negociază programul, de la 100% la 50%, 75% sau la maximum 80%.  Cunoștințele și prietenele mele au variante de lucru diferite, în funcție de joburi și salarii. Unele lucrează de luni până joi în proporție de 80%, iar vinerea e liberă, altele lucrează 75% și doar 2 zile merg fizic la birou, iar cele mai multe au ales program de doar 50%. Cele care lucrează mai mult au joburi de conducere. Pe lângă asta, mamele sunt foarte smart și au înțeles că unitatea salvează pe toată lumea. De exemplu, la grădiniță, sunt grupuri de părinți care, prin rotație, stau cu copiii atunci când sunt răciți mai mult de 5 într-o grupă (mă refer la grădiniță) – asta ca să nu trebuiască să-și modifice programul toate cele 5 familii. De exemplu, dacă luna asta fii-miu e răcit și mai sunt și alți 5-6 copii (grupele sunt mixte, cu copii între 3 și 7 ani), eu și încă o mamă ne putem oferi să stăm cu copiii în casa uneia dintre noi de dimineață, de la 8, până la 17. Părinții copiilor cu care vom sta comandă micul dejun și prânzul de la o firmă de catering. Apoi, dacă situația se repetă luna viitoare, se vor oferi alți părinți să facă treaba asta. Așadar, societatea germană funcționează mai bine și mai frumos din punctul ăsta de vedere. Pentru că au înțeles că unitatea ține o societate sudată.

Cele două exemple nu suportă termen de comparație, însă nemții sunt mai echilibrați din multe puncte de vedere decât românii. Munca e muncă, casa e casă, vacanța e vacanță. Știu să își prioritizeze totul și am observat că reușesc să păstreze un echilibru cam în toate. Și la München se stă la ora 5 în trafic bară la bară, dar nicio mamă nu se hămălește atâta cu gătitul și călcatul sau cu alte zeci de sarcini cum fac mamele din România. Dar copiii lor sunt mai fericiți și mai calmi ca ai noștri. Sunt mai liberi, stau mai mult la aer, prin parcuri și păduri. Iar părinții aleg uneori să câștige mai puțini bani în avantajul timpului petrecut în familie. Iar asta am ales și eu.

Cu siguranță sunt multe mame care nu îmi vor da dreptate, cum a făcut și o amică de-ale mele care, mi-a spus sec și direct: “Nu pot trăi cu puțin, vreau să le ofer copiilor mei tot ce e mai bun. Stă mama cu ei, că eu mă duc la birou până la 8 seara.” Asta în condițiile în care soțul ei câștigă vreo 20 de salarii medii pe economie. Știu că societatea românească e pestriță, că ne-am obișnuit să fim salahori, nu angajați, însă cred că uneori e loc de mai bine, de puțină schimbare și puțină relaxare. Oare doamna Firea, Ministrul Muncii, mama a trei-patru copii, înțelege despre ce e vorba în propoziție? Cum poate România susține Familia, cu ce?

Subiectul familiei este unul care, din punctul meu de vedere, trebuie negociat la sânge. Sunt angajatori uriași în România pe care nu îi interesează dacă am sau nu o creșă la care să îmi duc copilul, și sunt mici întreprinzători care au creat în firmele lor locuri/baby-sitters pentru angajați unde, în fiecare zi, pentru cei 7 copii ai mamelor care trag la mașină de dimineață până seara, vine o bunică (o fostă educatoare ieșită la pensie, angajată de firmă) și are grijă de toți acești copii. Dar statul poate să impună și să schimbe multe. E o chestiune de responsabilitate pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă și să o dezvolte. Dacă mi îmi pasă, ție îți pasă, lu’ X și lui Y îi pasă, atunci schimbarea se face prin oameni. Dar se pare că nu prea ne interesează subiectul. Important e să avem bani mulți de tablete performante.

matter

posted in Motherhood by admin on

Nu sunt o mamă perfectă. Nu știu să fiu o mamă perfectă și nu vreau să fiu o mamă perfectă. Sunt o mamă normală, cu zile bune și zile mai puțin bune. Sunt o mamă care muncește, care se gândește, care gătește, calcă și face curat. Sunt o mamă cu frământări, cu multe întrebări și cu o bibliotecă pe care aș vrea s-o trag pe nas. Sunt o mamă care iubește să petreacă din când în când timp cu ea însăși, pitită într-o sală de cinema, în fața unui film franțuzesc. Sunt o mamă care se înmoaie toată atunci când copilul ei face ceva cu mâna lui, apoi îl mototolește într-un șervețel și i-l oferă ca pe cel mai prețios dar din lume. Aș fi vrut să fie și mama așa atunci când, de un 8 Martie, i-am cumpărat o ojă portocalie cadou. Una răpciugoasă, chinezească, dar mi s-a părut că avea cea mai frumoasă sticluță pe care o văzusem vreodată. Îi făcusem și un tablou în care o desenasem cu creioane colorate, cu un curcubeu deasupra capului. Aveam 5 ani. Dar mama mi-a răspuns doar atât: “Unde ai văzut tu că eu folosesc ojă din asta?! Și m-ai desenat și cu un picior mai scurt decât celălalt!” O desenasem pe mama în mișcare, de asta picioarele aveau lungimi diferite. Dar asta puțin mai contează… Cum nici eu nu am avut o mamă perfectă, cu atât mai puțin a avut ea. Dar partea bună e că viața ne oferă șanse. Uneori infinite. Trebuie doar să le luăm drept șanse și să încercăm să facem schimbări în bine. Sunt o mamă care încearcă, pe cât posibil, să nu adune frustrări. Să nu adune nemulțumiri personale, tristeți, neîmpliniri. Am văzut cum toate astea adesea se sparg în inima copilului nostru fără măcar să ne dăm seama. Sunt o mamă care iubește viața și libertatea. Care crede din totdeauna în dragoste și care încearcă să îi imprime aceleași valori copilului ei. Sunt o mamă care crede în bunătate. Sunt o mamă ca orice altă mamă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sunt o mamă care a făcut orice să pună și să mențină zâmbetul pe chipul copilului ei. Sunt o mamă fericită, împlinită și uneori prea puțin odihnită. Sunt o mamă care știe că echilibrul personal se traduce în echilibru familial. Azi este 8 Martie și sper ca toate mamele să fie fericite. Apoi sănătoase. Dacă le ai pe astea e ca și cum ai câștigat la loterie.