Lună: iulie 2022

Părinți fără traume, copii fericiți

Am descoperit de curând scurtmetrajele făcute de cei de la Green Renaissance și, după câteva ore de vizionare, am ajuns la o singură concluzie: discuțiile tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de țară, de ocupație, au avut o punte comună – copilăria. Iar marea lor majoritate vorbește despre copilărie ca despre o bucată bine delimitată a vieții lor, de cele mai multe ori plină de traume și de bagaje pe care acum, la maturitate, încă mai încearcă să le lase în urmă.

Brusc, gândul mi-a zburat la copilul meu. La cum îl cresc, la cum mă port cu el, la ce vede la noi în casă, la ce aude, la ce îl expunem. Dacă sunt sau nu o mamă suficient de înțeleaptă, de prezentă – iar aici nu mă refer la prezența fizică. Am încercat să fac o fișă mentală a tuturor căsuțelor, a reperelor, a valorilor și a principiilor la care țin. Pe unele reușesc să le bifez, la altele întârzii. Apoi, seara, la runda de joacă în parc, uitându-mă la el și la felul lui de a se raporta la lume, la ceilalți, la viață, am realizat că nu listele din capul meu sunt importante.

Nu e atât de important felul în care mă raportez la copil, ci mai important e cum mă raportez la mine însămi. Probabil asta este și cea mai importantă lecție pe care o am de repetat, dacă nu am învățat-o deja: să fiu OK cu mine însămi. Dacă eu mă cunosc îndeajuns de bine, dacă îmi accept parcursul, dacă îmi înțeleg copilăria, dacă am devenit un adult echilibrat emoțional, atunci căsuțele care “trebuie” bifate în relația cu copilul meu nu mai au nicio importanță. Pentru că totul se va așeza de la sine.

Probabil că de aici vin marea majoritate a traumelor din copilărie. Din faptul că părinții uită că meciul nu se poartă cu copiii, ci cu propria persoană. Iar noi, ca români, avem din păcate meciuri grele, lăsate gaj de la o generație la alta. Bunicii și părinții noștri au trăit și experimentat vremuri în care foamea, bătaia, lipsurile de toate felurile au format și cioplit personalități dintre cele mai ciudate.  Dar asta e subiectul unor alte discuții.

Ascultând mărturiile oamenilor din filmele GR, mi-am dat seama că copiii noștri vor avea o viață ceva mai complicată decât am avut-o noi. Mai complicată din cauza expunerii, a accesului atât de rapid la orice. Viața însăși va părea mai volatilă și mai fără sens pentru că lipsa creativității își va spune cuvântul într-o formă generatoare de depresii și inadvertențe. Vor vrea să fie și să facă ce văd la alții, pe canalele paralele cu viața, acolo unde lumea e mai mult decât ideală. Și, din păcate, și noi ca părinți suntem atrași în același vârtej. Ca și ei, ne pierdem timpul și energia cu ecranele și cu “poveștile” altora. Fiind în permanență expuși la malaxorul supracomunicării, ne va fi din ce în ce mai greu să facem apel la propriile idei și emoții. Ne va fi greu să găsim repere juste, să ne aplecăm empatic asupra unor oameni mici care au nevoie de îndrumare și sprijin și nu de forță și agresivitate.

Întrebarea e una singură: cum reușim să păstrăm copilăria lor ca pe acea bucată din viață fără traume și fără cicatrici? Varianta mea stă scrisă mai sus – încerc, pe cât posibil, să păstrez echilibrul cu mine. Dar tare aș vrea să știu ce gândesc și alți părinți despre asta, de cum se raportează la genul acesta de subiecte. Dacă le trece sau nu prin minte ideea că ei înșiși ar putea avea uneori nevoie de balanță, de cunoaștere și înțelegere de sine. Sunt subiecte greu de digerat de foarte mulți dintre noi. Pentru că trăim viața pe repede înainte și nu avem răgaz, nici vreme să aplecăm urechea către lucruri atât de simple și atât de complicate deopotrivă.

Întrebat despre copilăria sa, Cioran a răspuns așa: “Copilăria rămâne pentru mine culmea vieții mele“.

Aici gățiti poiectul Green Renaissance.

 

Dora Lazarof este marcă înregistrată. Toate drepturile sunt rezervate. ©


De ce lași viața să-ți treacă printre degete?

Perspectivele sunt cele care ne ajută să creionăm viitorul. Sunt cele datorită cărora ne vom crea așteptări bazate pe ce putem face, ce dorim să facem, apoi ce vrem să obținem. Lipsa perspectivelor înseamnă, de cele mai multe ori, lipsă de orientare și de orice altceva are de a face cu o viață trăită în echilibru.

Scriu astăzi mânată de zeci de emoții care mă împing de la spate. Emoții pe care le-am adunat din întâlnirile de săptămâna trecută. Am avut o săptămână plină de tet a tet-uri cu colaboratori și prieteni pe care nu-i văzusem de multă vreme. Și, oricâtă bucurie și mulțumire sufletească simt ori de câte ori îi văd, de data asta am ajuns acasă cu inima moale și mintea plină de întrebări. 

Nu știu ce au făcut ultimii 2-3 ani din noi, dar nimeni nu mai e la fel. Nici eu, nici alții, nici copiii noștri care au crescut cu limitări, cu constrângeri și o temere care nu ar trebui gustată la vârste atât de fragede. Am ajuns la fiecare revedere plină de aplomb și curioasă să stau la povești oameni pe care nu îi mai întâlnisem de cel puțin un an. Speram să ne bucurăm împreună cu același entuziasm care ne-a unit mereu. Dar entuziasm n-am găsit. Chiar și în zile toride de vară, cu soarele sus pe cer și cu miros de copaci înfloriți în jur, oamenii nu au găsit motive de bucurie. În locul ei stătea o blazare tristă și o formă ușoară de inadvertență. Încerc s-o numesc așa, ceva mai abstract, cu toate că termenul crud și brutal ar fi nebunie. 

Din cele 7 întâlniri, 5 au fost cu prietene vechi, toate mame. Dacă nu mi-ar păsa de fiecare în parte și dacă viața nu ne-ar fi pus pielea la încercare destul de serios, ba împreună, ba separat, probabil că nu aș fi amintit niciodată despre asta. Dar când ții cu adevărat la un om, nu poți să treci peste un șoc emoțional ca cel pe care l-am avut eu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În primul rând toate sunt nefericite în relația de cuplu. Și, cu toate că nu e de azi sau de ieri, craterele s-au accentuat și s-au agravat atât de rău încât una dintre ele a spus că “trăiesc în pat cu dușmanul”. Alta e victima relației total conflictuale dintre proprii părinți care, la 70 de ani, după o viață de scos ochii în fața copiilor, o fac acum și în fața nepoților pentru care numai un model de urmat nu sunt. Dar, ca să citez din prietena mea “chiar dacă mai au puțin și se omoară, barem știu că le dau de mâncare copiilor și îi scot în parc”. O altă prietenă este victima propriei persoane. În cele două ore cât am stat împreună, nu am auzit nici măcar o propoziție afirmativă pozitivă. E ba epuizată, ba foarte grasă, ba nimic nu îi place, ba totul e cu ghinion, iar lista asta poate continua în cascadă. Cea de-a patra prietenă nu are timp de nimic pentru că este măritată cu munca, cu toate că și-ar dori să stea mai mult cu copiii adolescenți care, de altfel, îi “mănâncă ficații și vor telefoane de șase mii de lei”. Ultima pe listă e mama a unui băiat de 10 ani căruia nu contenește să-i spună în fiecare zi că tac-su “s-a cuplat cu o pițipoancă”. 

Toate femeile în cauză sunt minunate. Sunt incredibil de inteligente și de ambițioase. Sunt total opuse una celeilalte, iar asta mă face să le prețuiesc foarte mult. Însă, după fiecare întânirile, m-am simțit călcată de câte o mașină. Nici una dintre ele nu a menționat un motiv, unul singur, de bucurie sau de mulțumire. Atâta blazare, atâta dezamăgitre, deznădejde, neîncredre față de partener, de părinți, de copii, de propria persoană și față de viață per ansamblu, nu mi-a fost dat să văd de multă vreme. Partea absolut alarmantă a fost să observ că nici una nu are o supapă sau o fereastră pentru o gură de oxigen. Când le-am povestit că la München mergeam joia la un grup al mamelor ca să socializăm și să ne clătim creierii, (grup unde mamele se adunau ca să învețe una de la alta diferite lucuri – de exemplu, una dintre mame era pictoriță și organiza cursuri de acuarelă; alta sculptoriță; alta era fotograf și preda tehnici foto – toate astea gratuit) au spus că nu aveam cu ce să-mi pierd timpul. 

Înțeleg că viața e schimbătoare și n-aduce anul ce-aduce ceasul. Dar tare ne-a intrat Ion Creangă pe sub piele. Drobul de sare e cel mai bun exemplu că, dacă vrei să te vaiți, păi de ce n-ai face-o… Și da, nemții nu sunt un exemplu bun pentru oameni pro-activi sau oameni care să ia poziție vis-à-vis de chestiuni nefuncționale. Însă de la ei am învățat o lecție esențială penru viața mea: să prioritizez. Dacă postul meu va rupe prietenii, înseamnă că nu au fost suficient de trainice. Însă îmi pare rău pentru prietenele mele. Și nu atât de mult pentru ele cât pentru copiii lor care sunt spectatori, dacă nu victime ale unor gânduri și decizii proaste pe care le fac zi de zi. Drobul de sare e mereu deasupra capului fiecăruia dintre noi. Diferența se face doar în momentul în care închizi gura și te ridici să-ți rezolvi problema. 

Perspectivele noastre sunt direct proporționale cu ceea ce suntem sau cine credem că suntem. Dar uităm, și nu ne aduce nimeni aminte, că noi suntem în permanență exemplu pentru copiii noștri. Dacă e bun, minunat. Dar ce facem dacă e unul mai mult decât veninos?


Cui i-e frică de un NU?

Partea bună a zilelor noastre este că încă putem să avem opinii libere. Partea proastă este că sunt prea multe păreri și opinii și mai proaste.

 Înainte să devin mamă am dat nas nas în nas cu o carte de parenting despre “Cum să nu spui niciodată NU copilului tău”. După ce am răsfoit câteva capitole am pus-o deoparte și am început să mă gândesc practic la ce fel de educație am primit eu, la câte NU-uri am experimentat la viața mea și cum oare o să fac când va trebui să-mi educ copilul. În jur, toate amicele și cunoscutele care erau deja mame citiseră cartea și puneau în practică de ani buni tehnica spusului de NU. Despre ce rezulta în urma lipsei de NU, nu voi aminti, pentru că fiecare face ce crede când vine vorba de copilul lui. Dar voi povesti cum și în ce fel am hotărât ca NU să fie partenerul meu de bază în educația copiilor.

În primul rând eu, ca adult, am învățat târziu să spun NU în toate aspectele vieții mele, vis-à-vis de lucrurile care îmi convin sau nu, pe care le accept sau nu. A spune NU a reprezentat pentru autoeducația personalã o săritură uriașă către persoana care mi-am dorit dintotdeauna să devin. De la un people pleaser la un adult care se cunosște pe sine și care e capabil să-și asume NU-urile pe care le decide/rostește, a însemnat ani buni de rodaj și lucru cu mine însămi. Apoi, odată ce am devenit mamă, am încercat să înțeleg și să descopăr ce înseamnă NU, de unde vine și ce vrea să însemne în cultura educației copiilor de astăzi. 

Dacă “pe vremea mea” NU era un răspuns mult mai des întâlnit ca apa caldă sau friptura, astăzi el a devenit un fel de ciumă bubonică cu care ar fi bine să nu ai de-a face. Am observat că, cele mai multe cărți sau persoane specializate în deja celebrul “parenting” vorbesc de NU ca de o epidemie. Cu toții sfătuiesc părinții cum care să nu cumva să zică “micuților” NU. Acest NU se pare că “decapitează, dacă nu știrbește iremediabil personalitatea copiilor, care au nevoie de echilibru și înțelegere totală din partea părinților” – citat onorabil dintr-o carte și mai onorabilă. 

Tot lovindu-mă de astfel de păreri, când am simțit nevoia naturală de a spune un NU clar și răspicat copilului meu, am trăit o inadvertență în sufletul și în mintea mea. Mă gâdeam că, poate, o să-mi schimonosesc copilul în ceva ce nu mi-ar plăcea să se transforme, că nu am destulă răbdare, că nu sunt o mamă bună, că mamele care mă înconjoară nu spun NU copiilor lor. Dar am ales calea rațiunii și a instinctului. Am ales să mă gândesc la ce înseamnă NU și de ce a devenit dintr-un intrument mai mult decât normal de educare, reversul. Observând familiile și părinții din jurul meu, apoi observând la ce se traduce lipsa NU-ului în educația copiilor și gândindu-mă la stilul de educație al părinților și bunicilor noștri, am priceput că NU cel de azi e un simplu intrument de scuză. O scuză grosolană și rușinoasă a părinților de a se implica și de a lua atitudine în fața propriilor copii. Sau, așa cum spunea bunica, de “a lua taurul de coarne”. 

Vrem sau nu să credem, ne place sau nu să auzim adevărul, dar noi, părinții moderni, actuali, am început să fim din ce în ce mai iraționali și să înghițim orice gălușcă care ni se oferă, cu cât mai scumpă cu atât mai bine – iar aici mă refer la seminarii, aplicații și alte cărți de parenting. Astfel a devenit NU cap de listă dintr-un pomelnic lung al unor idei imbecile și total nesănătoase de cum să creștem viitorii adulți care vor ajunge mai mult ca sigur să fie asistați, pentru că nu vor ști să se descurce sau să gândească de unii singuri. Atât timp vor auzi și vor primi ce vor, calea e una singură. 

Dar viața toată este un lung și uneori nesecat râu de NU-uri. Dacă avem impresia că odraslele noastre vor fi private de NU doar pentru că noi așa i-am crescut acasă, mă tem că ne înșelăm amarnic. Părinții aleg să spună NU mai ales din comoditate. De ce să fii The Bad Cop și săp spui NU? De ce să urle copilul 30 de minute până leșină, tocmai când tu ai intrat pe ușă după o zi lungă la serviciu și alte 3 ore de stat bară la bară în trafic? Nu mai bine spui DA? DA la orice și toată familia e fericită. Dar asta nu însemnã cã facem educație. Educația este un process care nu se termină niciodată. A copiilor noștri, poate, dar a noastră, ca oameni maturi, niciodată. Gândiți-vă serios și faceți măcar un exercițiu simplu ca să vedeți câte și mai ales care au fost NU-urile din viața voastră. Mie doar NU-urile mi-au creat experiențe din care am învățat lecții esențiale. 

Probabil că părinților le este teamă să spună NU. Teamă de a nu face pe plac copilului, teamă de a nu fi părinți cool, de a fi respinși de copii, de a se ciocni cu partenerul care e de altă părere. Teamă de a face altceva decât fac preitenii noștri cu copiii lor. Dar NU se învață. Se exersează și devine ca mersul pe bicicletă. Și poate că puțin NU nu strică niciodată. Poate că e timpul să revină limitele în viața noastră. Limitele care altă dată trasau clar și pentru totdeauna lucrurile cu adevărat esențiale. 


10 lucruri pe care sã le faci pentru tine

Acesta este un mesaj pe care as fi vrut să-l găsesc și să îl citesc eu însămi în momentele de agonie. Îl scriu astăzi, mânată de puțină relaxare de după vacanță (întotdeauna mi se întâmplă să văd mai clar lucrurile după o pauză) și de ceva mai mult curaj vis-a-vis de momentele dificile care apasă relația de cuplu odată cu apariția copiilor. Sper ca textul de față să ajungă la cât mai multe mame sau viitoare mame.

Îmi aduc aminte ca ieri cum, într-o zi toridă de August, m-am întâlnit cu o prietenă în parc, în timp ce-mi plimbam bebelușul. Eram sleită de puteri, avidă de ajutor sau măcar de-o vorbă bună. Prietena mea, care știa prea bine că Petru se trezește din oră în oră, mă întreabă dacă s-a mai remediat situația. Îi răspund că s-a agravat și că se trezește din jumătate în jumătate de oră. Se uită la mine ca la un om nebun, dă din cap dezaprobator și-mi răspunde sec: “Sigur e ceva ce nu faceți voi bine!”.

Dacă și tu treci sau ai trecut prin asta, probabil că știi ce am simțit atunci. Că-mi pierd mințile și că-mi vine să urlu ori să fug mâncând pământul. Dar am înghițit în sec și m-am chinuit să fac față conversației. Chiar și când s-a oferit să vină o noapte ca să stea cu el, m-am făcut că plouă. Cat de greșit am procedat! Ăla era momentul ideal în care să las dracului mândria și să o întreb când și la ce oră vine. 

Dragă mamă, nimeni nu e în papucii tăi sau printre gândurile tale. Oricât de prost sună, ești singură. Și singură trebuie să fii în intimitatea sufletului tău și a trăirilor tale. E atât de important să poți recunoaște fericirea, tristețea, epuizarea, melancolia, reușita sau neîmplinirea. Sunt sentimente și emoții pe care le poți atinge doar dacă te gândești la lucruri în cea mai simplă și onestă formă. 

Din păcate astăzi maternitatea e privită dubios. Su cel puțin așa o percep eu. Sunt zeci de cursuri și de cărți care să te învețe cum să fii o mamă bună, dacă nu perfectã sau ideală. Sunt biblioteci întregi despre nașterea copiluli și creșterea lui. Dar unde scrie că mama e o ființă fragilă și de vulnerabilă sau mai pe unde aș fi putut sã găsesc informații despre cum sã fi făcut ca sã înțeleg mult mai bine procesul prin care treceam?

Având în vedere tot caruselul de emoții și necunoscute prin care eu însãmi am trecut în toți anii ăștia, am lucrat la o listă de 10 lucruri pe care încerc să nu le omit și de care să mă țin cu strictețe. Lista asta m-a ajutat să rămân cu picioarele pe pământ și să pot merge mai departe chiar și cu pași mici. Dacã va fi folositoare și altor mame, atunci misiunea mea e îndeplinitã!

1. Ai grijă de relația cu partenerul tău.

Onorează-ți relațiile în ordinea în care s-au format în viața ta. Înainte de copil erai iubita/soția cuiva. Face-ți echipă împreună, nu tabere separate gata de luptă. Copilul este proiectul amândurora. Ideal ar fi să vă găsiți timp și să vă spuneți ce vă apasă, ce vă doriți unul de la altul. Decideți împreunã cum vreți să vă creșteți copilul și cum vreți să fie familia voastră. E o muncă constantă și epuizantă, dar o comunicare sănătoasă și eficentă salvează multe cupluri de la eșec. Un studiu recent arată că 70% dintre căsnicii se destramă după primul an de la apariția copilului. Femeile au tendința să le scoată ochii soțului pe motivul că “nu știe, nu vrea, nu vede, nu se pricepe”. Nu se aplică zicala „Bate șaua ca să priceapă iapa.” Și soțul tău e la fel de la început ca și tine în noua aventură de părinte. Probabil că, dacă îi vei  explica și îi  vei spune de ce anume ai nevoie sau cum te poate ajuta, lucrurile vor deveni mai simple.

2. Fă ceva pentru tine în fiecare săptămână.

Un masaj, o întâlnire cu o prietenă, un spălat sau un coafat, un film la cinema, o piesă de teatru. Orice îți crează plăcere, te deconectează și te face să zâmbești.

3. Savurează clipele alături de copilul tău.

Chiar dacă are o lună sau 17 ani, momentele simple, de intimitate maximă sunt cele care ne vor rămâne în minte pentru totdeauna. Dacă asta se numește în vocabularul urban “timp de caliate”, atunci la asta mă refer. Regret că nu m-am maimuțărit mai mult, că nu am râs mai mult și că am gătit uneori mult prea des decât ar fi fost cazul în detrimentul drăgălășeniilor și ale dulcegăriilor pe care le făcea copilul meu. Putem să dormi la fel de bine și în lenjerii necălcate. Copiii noștri însă nu vor învăța să meargă în ficare zi și nu se vor juca cu plastilină până la Majorat.

4. Stai departe de social media. 

Este o lecție care mi-a făcut foarte mult bine și pe care ar fi trebui să o învăț mai demult. Prietenia mea cu Faceebook s-a stricat iremediabil în momentul în care am realizat că nimeni din cunoscuții necunoscuți de acolo nu a bătut la ușă ca să mă întrebe dacă sunt sau nu bine sau dacă vreau o porție de supă caldă. De pe Instagram mi-am cules buchete de frustrări. Locul unde toate femeile sunt perfecte dar numai tu nu ești, m-a făcut să-i spun Pa! și să nu mă mai frustreze faptul că-mi prindeam burțile în fermoarul de la pantaloni la nici 2 luni de la naștere. Suntem ceea ce suntem și e bine așa. 

5. Cere ajutor.

Pentru tot ce ai nevoie. Fie că este vorba de mâncare, curățenie, stat cu copilul ca tu și soțul tău să puteți ieși la o cină împreună. Maternitatea cerne foarte bine relațiile cu cei pe care, în contexte diferite, îi considerai indispensabili. Ajutorul este esențial oricând și face o diferență uriașă în viața de familie.

6. Nu te compara cu alții.

Se vor găsi întotdeauna mame mai bune decât tine și copii mai mult decât perfecți. Ne bucurăm pentru ei și le dorim succes în continuare. Dar fiecare familie are stilul și modul său de a face lucrurile. Poți să asculți, poți să înveți, dar nu suferi doar pentru că copilul tău nu mănâncă ciorbă ca alții sau pentru că tu nu termini munca la 5. Fiecare face ce și cât poate.

7. Nu-ți fie frică să schimbi lucrurile.

Am cunoscut foarte multe mame nefericite de felul în care se dezvoltă viața lor. Multă rutină, un job care nu are perspective, dar care e totuși plătit bine, un soț impasibil, o soacră care toacă nervii ca pe vinete, prieteni care judecă și lungul șir ale unor non-probleme. Spun asta pentru fiecare subiect în parte poate fi îmbunătățit. Joburile se schimbă, soții și ei (glumesc!!!), la fel și soacrele (încă glumesc!!!!). Serios vorbind, poate că e timpul să faci ceva nou sau să te muți la un alt job, chiar dacă vei câștiga cu 20% mai puțin. Dacă, cu cei 20% mai puțin cumperi mai mult timp și scapi de stres, nu crezi că e o afacere grozavă? Frica este cel mai mare rău la care ne supunem clipă de clipă. E total neproductivă și nu cred că va schimba vreodată viața cuiva.

8. Fii bună cu tine și nu face din țânțar amăsar.

Cine a inventat perfecțiunea sper să moară cu ea de gât. Din greșeli învățăm, ne corectăm, avansăm și putem să o luăm de la capăt. Nu-ți mai face griji pentru nimicuri. Toate se vor aranja așa cum e mai bine, chiar dacă crezi uneori contrariul. Ai grijă de emoțiile și de gândurile tale pentru că ele se vor transforma în faptele tale. E ok să te simți obosită, fără chef sau fără răspunsuri. Ni se întâmplă asta, zilnic, tuturor. Viața e ca vremea. Uneori plouă, alteori mai apar norii. Însă, consider că e sănătos pentru corpul, dar mai ales pentru mintea noastră, să măsurăm bine lucrurile și să nu le augumentăm fără rost. E o vorbă veche din bătrâni care zicea așa: “Dormi la ora de dormit și umblă la ora de umblat”.

9. Mergi la medic.

Discută în permanență cu medicul de familie despre cum te simți și cere recomandări către medici specialiști. Orice femeie care a născut trebuie să facă anual analize de sânge și o ecografie abdominală. Ai grijă de sănătatea ta și fă din asta o prioritate. Depresia nu este o glumă sau o jenă. O minte și o inimă sănătoase duc la o viață fericită. 

10. Fă ceva bun pentru alții.

Sunt mulți oamenii care sunt mai în nevoie decât noi, dar care nu se plâng niciodată. Poate că mâncarea pe care tocmai vrei să o arunci pe motiv că nu mai aveți chef de ea i-ar prinde bine unei bătrâne de pe scara ta. Sau poate e o mamă care nu are Pampers pentru copii. Oamenii ăștia sunt în jurul nostru și nici măcar nu-i observăm. Să ajuți pe cineva este mai mult decât reconfortant. Vei reuși astfel să menții echilibrul cu lumea pe care trăiești și să fii recunoscătoare pentru tot. 

Dragă mamă, oricine ai fi și orice ai face, nu uita un singur lucru: copiii vor crește, soțul va fi sau nu lângă tine. Cea mai importantă este relația pe care o ai cu tine însăți. Dacă te iubești îndeajuns, dacă ai destulă răbdare, destul răgaz și înțelepciune ca să pui fiecare lucru la locul lui, atunci totul va fi bine. Dacã nu știi încã ce ai de făcut ca sã ajungi la un echilibru, viața te va învăța. Trust me!