Am văzut că în România există un soi de concurență, dacă nu fală, în privința preocupărilor părintești față de copii. Dacă pe vremea mea făceam baschet sau înot ori handbal sau atletism doar pentru că ne selectau încă din școala primară și pentru că era la îndemâna oricărei familii – toți părinții își trimiteau copiii la sport pentru că era gratuit și pentru că era cea mai simplă și sănătoasă variantă de a umple timpul unui copil – astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Copilul poate să nu aibă nicio înclinație cu vioara, dar dacă vrea mama să aibă un artist în casă, poate să-i lipsească și o mână, că tot emerit va fi sau poate să aibă două picioare strâmbe, că tata tot îl vrea fotbalist la FC SUPREM- MEGA-ULTRA CLUB.
Prima chestiune care mi-a atras atenția în discuțiile cu părinții a fost lista suplimentelor. O discuție asemănătoare am avut-o pe vremea diversificării, când al meu copil mânca doar două fructe mari și late, în timp ce copiii cunoștințelor erau demult la un nivel superior, cu guacamole, thai food, baby spinach și alte fonfleuri ecologice. Zilele trecute mă întreabă o mămică în parc ce suplimente îi dau lui fii-miu. Ce anume, întreb? “SUPLIMENTE, VITAMINE, d-astea”, mi se răspunde. Îi spun că nu îi dau frecvent, ci doar la recomandarea medicului. “Păi, pe timpurile astea, nu-i dai și tu un complex de B-uri, de D-uri, de M-uri, de V-uri”? Nu. Îi dau doar dacă este cazul. “Cum adică, dacă este cazul, că trebuie să-l pregătești”, îmi spune mămica din nou. Să-l pregătesc de ce, de Apocalipsă, de Lumea de Apoi, de Sfânta Parascheva? Și am primit ca răspuns niște ochi bulbucați dați peste cap și un oftat adânc. Dar adevărul ăsta este, nu îi dau nimic suplimentar atâta vremea cât pediatrii, dar mai ales eu, nu consider că este cazul. Dincolo de Corona, de răcelile frecvente de la grădi, de muci, de sezoane și de nori sau ploi, încerc să-mi ascult copilul. Să văd ce mănâncă, ce îi place, să mă asigur că are o dietă bogată în “câte puțin din fiecare”, că stă la aer, la soare, că petrece timp jucându-se în aer liber, că se cațără în copaci, că își julește coatele, că mănâncă corcodușe, cireșe, mere și ce mai are prin curte. Aleg ca el să petreacă cât mai mult timp la aer, la țară, să stea bot în bot cu toți copiii în loc să știe toate desenele de pe Netflix. Dacă are perioade lungi în care nu mănâncă lactate sau fructe, voi suplini asta prin vitamine, altfel, nu facem o obișnuință din a îndopa copilul cu pastile. Un copil care stă la aer e un copil puternic. Un copil care se joacă în natură, devine un copil creativ, cu mai puține frici și angoase. Asta am văzut mereu în Germania. Copii plini de noroi, care scobesc toate băltoacele cu bețele, care arată ca niște porcușori mozoliți tot timpul anului și care petrec timp afară, indiferent de vreme. În Romania, dacă s-a făcut iarnă, nu mai iese nimeni afară. Străzile devin brusc bântuite, așa cum am observat că ploaia pare a fi acidă. Cum să scoți copilul pe ploaie??? Pe cele două picioare.
Subiectul doi pe ordinea de zi sunt activitățile. “Tu unde-l duci pe Petru?” La oi, la vaci, la cai, la porci, la curcani, dar, cel mai des, în parc. “Păi, Luka face pian de la 4 ani, iar Ania face vioară de vreo 2. Trebuie să-l duci și tu la ceva…” Și l-am dus. La fotbal. Numai ca să nu fiu proasta satului. După ce l-am întrebat și am tot săpat să văd ce i-ar plăcea, mi-a spus că vrea la fotbal pentru că merg toți prietenii lui. Și avea dreptate. Ei și restul cartierului. Dar n-a durat decât o seară. Ba nu, vreo trei, pentru că nu i-a plăcut. Așa că am spus pass. L-am ascultat, l-am înțeles și îl voi lăsa să aleagă. Probabil și pentru că eu, în copilărie, am fost total liberă să-mi aleg orice activitate mi-am dorit. Și așa cred că trebuie să fie. Dacă le sugerăm, dacă le arătăm variante, posibilități, e una. Alta e atunci când copilul nostru devine cecul în alb, garanția unei vieți ideale, dacă nu perfecte, doar pentru că ia OMEGA3 și siropel de coacăze australiene și merge la cursuri de harpă și cimpoi.
În ciuda părții comice pe care vreau să o imprim textului, am trăit momente de groază în urma unor astfel de discuții cu părinții. Am ajuns să-i fac lui Pentru analize, să-l duc la controale pe la diferiți medici doar ca să mă asigur că este în regulă. Maniera altor părinți de a-și crește copilul este total diferită față de cum procedăm noi. Și e bine că e așa, pentru că suntem diferiți, extrem de diferiți. Dar voi aplica întotdeauna principiul “ascultă-ți copilul” înainte de a lua orice decizie în ceea ce-l privește. Să-ți asculți copilul înseamnă să fii atent la el în toate privințele. La sensibilitățile lui, la carențele, plusurile, deficiențele, talentele, așteptările, felul de a se așeza în lumea pe care abia o descoperă. Rețetele sunt interesante, uneori importante, însă mă tem că noi, adulții, rareori ne putem obișnui cu ele, darămite niște pitici care abia se pot trezi din somn dimineața. Mai mult, în lumea haotică, din ce în ce mai diversă și mai alambicată în care trăim, cred că avem nevoie de oameni mai calmi, mai așezați, mai înțelepți. Și tare mă tem că toate așteptările și tot volumul de sarcini pe care le punem în spatele lor îi vor face să se simtă mult prea obosiți pentru a-și trăi copilăria la potențialul ei maxim: de joacă și visare fără limite.
Leave a reply