Depresia postnatală este una dintre cele mai frecvente stări cu care se confruntă a proaspătă mamă. M-am hotărât să scriu despre asta pentru că depresia a fost prezentă de mai multe ori în viața mea și tind să cred că am destulă experiență să pot vorbi pe seama subiectului.

Prima dată când am cunoscut depresia a fost la 18 ani, când am intrat la facultate nu la zi, ci la fără frecvență. A doua oară a fost când sora mea a născut primul copil, episod care m-a făcut să înțeleg cât poate fi de periculoasă și de critică această perioadă pentru o femeie. A treia oară am dat nas în nas cu depresia când m-am mutat din România. Ar fi putut fi cu ușurință și a patra, în momentul în care eu însămi am devenit mamă, însă văzusem la soră-mea ce înseamnă, cum poate escalada și ce urmări adânci lasă, așa că am hotărât să stau departe de ea.

Probabil că cele mai multe dintre femei intră în depresie postnatală pentru că sunt total nepregătite pentru ce va urma. La cursurile de puericultură nu îți spune nimeni că viața ta se va schimba radical din momentul în care îți ții copilul în brațe și că vei experimenta trăiri, gânduri, angoase de care, până atunci, nu știai că există. Mamele, soacrele, bunicile noastre nu au menționat niciodată de depresie. Ba chiar li se pare un subiect de tot râsul. Însă timpurile s-au schimbat major. Depresia nu este moft, este un fapt, este reală, palpabilă, periculoasă. Nu sunt medic ca să vorbesc despre cauzele și procesele chimice care se întâmplă la nivelul creierului, însă sunt cercetări care au demonstrat-o deja. Femeia care până mai ieri era obișnuită să aibă o viață doar a ei, doar pentru ea și partenerul ei, experimentează brusc sentimentul de grijă, de panică, de neputință și nepricepere față de o ființă nouă. Oboseala, plânsul constant al bebelușului, așteptările pe care le pui pe seama lui în timpul întregii sarcini, cum ar fi că o să doarmă, o să stea cuminte, o să ai lapte, o să naști așa sau invers, toate, absolut toate se pot schimba într-o secundă. Și, din păcate, nu avem exercițiul de a ne pregăti și de a ne juca mai apoi cu variantele posibile de acțiune.

Partea bună este că depresia poate fi evitată dacă te pregătești. Oricât de ciudat și abstract sună, poți să fentezi depresia și să alegi să nu te ia pe sus. Depresia poate fi o alegere. Alegerea de care vorbesc acum nu e ca și cum ai apăsat pe un buton și, gata, no depression for you today, honey! Alegerea este de fapt o luptă zilnică și constantă cu tine însăți de a nu pica pradă gândurilor negre, a sentimentelor extreme și a panicii. Alegerea înseamnă să îți dai voie să ai zile bune și zile grele, apoi să te uiți în oglindă și să îți crești stima de sine spunând mereu că totul este ok. Treci printr-o schimbare majoră, corpul îți este plin de hormoni, totul este umflat și te doare, dar este doar o nouă experiență dintr-o nouă etapă a vieții tale. Rolul tău de mamă este să ai răbdare. Sună ciudat. Dar cu asta o să te ocupi cel mai mult de acum înainte pentru tot restul vieții tale.

Și eu mi-am făcut o imagine ideală despre cum va arăta viața noastră cu bebelușul. Dar m-am hotărât să nu am așteptări. Am hotărât să mă pregătesc emoțional pentru orice variantă și să caut rezolvare indiferent de situație. Pentru că o depresie îți răpește pentru totdeauna momentele prețioase din viață. Văzusem la sora mea câtă bucurie s-a transformat în disperare peste noapte și nu mi-am dorit să trăiesc așa ceva. Mi-am dorit să am un copil sănătos și să mă bucur de fiecare clipă cu el. Imaginea mea ideală despre naștere și copil s-a arătat a fi reversul. Nu am putut să nasc natural, nu am putut alăpta primele cinci zile, iar copilul meu era extrem de mâncăcios. Oricât nu aș fi vrut să-i dau formulă, oricât aș fi vrut să-l țin la piept la naștere și oricât de mult mi-am dorit să fie liniștit noaptea, niciuna dintre astea nu s-a adeverit. Dar nu am avut așteptări. M-am redresat destul de repede și am luat decizii ca vântul și ca gândul, ca să nu am timp să las sâmburele regretelor să-mi intre în cap. Nu se poate naștere naturală, ok, cezariană. Nu mă pot mișca din prima, atunci o să trag de mine și nu o să renunț, o să fac pași, o să mă mișc și o să fiu acolo pentru copilul meu. Nu am lapte, nici măcar un strop? Atunci o să am răbdare. Printre lacrimi și neputința mea fizică, copilul meu a mâncat formulă și s-a dezvoltat minunat. Apoi, ajunși acasă, tot nu am avut destul lapte. Nu am disperat, dar eram aproape la limita răbdării și a suportabilității în momentul în care mi s-au înfundat canalele. Am continuat să trag de mine, să mușc din pernă și să prioritizez liniștea copilului meu în detrimentul depresiei. Aici e discutabilă liniștea, pentru că copilul va fi un barometru perfect al tensiunii existente în familie. A simțit angoasele mele și a empatizat cu starea mea.

Au fost multe, foarte multe momentele în care aș fi putut să fiu o victimă ușoară a depresiei. Când copilul se trezește din oră în oră, când ai sânii ca două cărămizi, când nu poți sta prea mult în picioare din cauza operației, când trebuie să îți faci de mâncare pentru că nu e nimeni în jur ca să-ți întindă o mână de ajutor, atunci poți capitula repede. Dar lângă mine se afla un om nou. Un om mic și plăpând care trebuia îngrijit și ocrotit. Dacă eu aș fi capitulat, nu era nimeni care să-mi țină locul.

Un alt mod de a fenta depresia a fost să iau o decizie majoră cu mine însămi. În momentul în care am născut am hotărât că a fi mamă nu e un episod pasager din viața mea. E o chestiune pentru totdeauna și pe care voi încerca să o fac cât mai onorabil cu putință. Am stat cu mine însămi și am hotărât să dau câțiva pași în spate și să-i ofer copilului meu cel mai important loc. A nu se înțelege că mă pun pe locul doi, ci am luat decizia ca acest boț de om să aibă parte în primii ani de viață de toată atenția și prezența mea. Și a fost cea mai bună și înțeleaptă decizie. Am hotărât ca în primii ani din viața lui să fiu cât mai prezentă și cât mai ancorată în jobul de mamă. Chiar dacă am început să lucrez la patru luni de la naștere, nu m-a frustrat cu nimic ideea muncii. Făceam ce-mi place și era cumva timpul meu de respiro.

Depresia e parșivă și îți intră sub piele sub multe forme. Eu una am avut “norocul” s-o cunosc din adolescență și să înțeleg că, dacă poți s-o ocolești, e mult mai bine decât să încerci să scapi de ea. Unul dintre cele mai vulnerabile puncte în care lovește este cel în care proaspetele mame cred că va apărea un copil și cam atât. Viața lor va fi la fel de activă și plină de lucruri interesante pe cum era înainte. Dacă ai ajutoare, atunci ai toate șansele să ții pasul cu viața de dinainte, dar tot consider că trebuie să iei o decizie cu tine însăți și să înveți să prioritizezi totul. Apoi dați-vă timp. Să vă îsușiți rolul de mamă, să vă acomodați cu noua formă a familiei. Nu trageți de voi, nu încercați să le faceți pe toate, să fiți perfecte sau așa cum scrie în cărți sau cum au făcut prietenele sau mamele  voastre. E greu să faci duș doar de trei ori pe săptămână, să ai părul nespălat, să fi neepilată și cu unghiile nefăcute. Dar e ok și așa. E doar o perioadă. Iar fiecare dintre noi are propriul parcurs și propriul filtru de a se raporta la schimbări. Maternitatea nu e ușoară. Ba din contra. Capătă forme și nevoi diferite de la o perioadă la alta. Dar este singura care ne oferă posibilitatea să creionăm lumea în bine. Să facem și să creștem persoane mai bune, mai responsabile și mai fericite decât noi. Zilnic și clipă de clipă.