Vara trecută am experimentat, pentru două săptămâni, programul obișnuit al unei mame din România. Al unei mame care are un orar de muncă fix și care este angajată. Apoi am făcut o scurtă comparație cu programul unei mame din Germania. Am ajuns la concluzia că trăim mult prea haotic pentru a ne putea crește copiii cu calm, pentru a lucra eficient și a duce o viață de familie echilibrată.

În luna iunie 2021, timp de două săptămâni, am documentat programul obișnuit, de la 9 la 17 al unei mame care lucrează în București. În cazul meu, în prima săptămână am mers la muncă de la 9 la 17. În cea de-a doua de la ora 12 la ora 20. Distanță de casă a fost de 30 de minute, iar orarul de luni până vineri. Fără mașină personală, am mers la lucru în fiecare zi cu un Uber, singurul mijloc de transport în comun decent și direct spre birou. Mai jos redau exact însemnările zilnice din agenda mea:

LUNI, 7 Iunie 2021:

6:30 – trezirea, fără pregătirea micului dejun

7:00 – 7:30 – sport

7:45 – duș

8:00 – pregătit Petru pentru grădiniță

8:30 – plecat de acasă

9:00 – ajuns la birou, început ziua de lucru

11:00 – mâncat micul dejun (o banană, atât am reușit să fac rost)

14:00 – prânzul (comandat mâncare chinezească)

15-17:00 – întâlniri

17:30 – plecat spre casă, stat bară la bară

18:10 – ajuns acasă

Între timp Pentru a fost luat de la grădiniță de soțul meu.

18:30 – pregătit cina, pus la spălat o mașină de rufe

19:30 – cina

20:00 – puțină joacă și interacțiune cu Petru

21:00 – baie Petru și povestea de noapte bună

22:00 – mă așez în pat, istovită; aș citi, dar mintea se gândește aiurea, așa că mă uit tâmp la ceva pe Netflix

Săptămâna întreagă decurge la fel. Am ajuns în fiecare seară undeva în jurul orei 18:30. Am comandat cina de 2 ori, am călcat miercuri și vineri. Joi am reușit să ajung în parc, să petrec puțin timp cu Petru și cu soțul meu, ceea ce mi s-a părut un lux incontestabil.

Am petrecut week-end-ul la țară, am stat în curte și am încercat să recuperez timpul departe de ei. Am făcut clătite, un grătar și ne-am uitat seara la stele.

A doua săptămână am luat-o de la capăt, de data asta cu orarul modificat; mi-am început ziua de muncă la 12 și am terminat-o în jur de ora 20. Iată ce stă scris în agenda mea:

LUNI, 14 Iunie 2021:

7:00 – trezit, pregătit micul dejun, pregătit Petru pentru grădiniță

8:00 – 9:30 – sport (sunt obosită, tensionată și trag de mine ca de un câine mort)

9:45 – duș

10:00 – pregătit prânzul pentru la muncă și prep-ul pentru cină (omletă la prânz, risotto la cină)

10:30 – 11:30 – mă duc să îmi fac unghiile (o dată la două săptămâni)

12:00 – am ajuns la birou

13:00 – prânzul mâncat în picioare

14:00 – 18:00 – întâlniri, discuții

19:30 – întâlnire importantă, neanunțată, exact când aș fi vrut să plec mai devreme

20:20 – chem Uber-ul

20:45 – ajung acasă; băieții au luat cina, Petru face baie

21:00 – citesc povestea și stau puțin de vorbă cu Petru

22:00 – stau de vorbă cu soțul meu la un pahar de vin

23:30 – merg la culcare

Întreaga săptămână a fost în aceeași notă. Zero timp petrecut cu Petru, înafară de povestea de la culcare; zero timp petrecut cu soțul meu. Trebuie să fac mențiunea că în aceste 14 zile el și-a modificat total agenda: nu a avut deplasări, la ora 16 a trebuit să își încheie programul de lucru, să-l ia pe Petru de la grădi, să-l ducă în parc, să facă cumpărături. În tot timpul ăsta ne-am descurcat fără bonă, bunici sau alt ajutor în casă. Trebuie să spun cu mâna pe inimă că experiența asta m-a întristat și m-a pus serios pe gânduri. M-am încordat să trec peste cele 14 zile și a fost dificil pentru noi toți. Am realizat cât sunt de norocoasă să nu trebuiască să fie asta viața mea de zi cu zi. Cât sunt de binecuvântată să pot să lucrez de acasă dacă vreau, să am toată susținerea și tot ajutorul din partea partenerului meu, iar el să poată să facă modificări în program. Pentru unii sună SF, iar pentru cei mai mulți este o aberație, pentru că am văzut și cunosc oameni care preferă să lucreze 14 ore pe zi, să aibă un venit foarte bun, dacă nu excepțional, dar să nu petreacă timp cu copiii și, să apeleze în schimb, la bone.

Dar câte mame au posibilitatea asta? Mă uit în jur și văd o mână de femei, ba chiar le număr pe degete, care pot petrece cât timp vor alături de copiii lor. Restul, fac zilnic slalom între casă, familie și serviciu, într-un trafic bucureștean infernal, cu șefi care au cerințe uriașe și task-uri interminabile. Și cu toate astea, când toate ne grăbim către casă, când toate avem de luat sau dus copii, când avem de gătit ori de făcut teme, câte dintre noi au curajul să deschidă subiectul ăsta la muncă, să propună o altă formă de funcționare a lucrurilor?

De cealaltă parte, mai la nord, mamele din München sunt răsfățate de soartă, ba chiar de societate.  Sau, poate, aleg mereu să-și facă viața mai ușoară. Nu știu cum este în alte land-uri, dar în Bavaria, odată ce ai născut, îți renegociezi obligatoriu contractual de muncă. Sindicatele sunt foarte puternice și protejează mamele pe toate părțile. În funcție de locul de muncă, se negociază programul, de la 100% la 50%, 75% sau la maximum 80%.  Cunoștințele și prietenele mele au variante de lucru diferite, în funcție de joburi și salarii. Unele lucrează de luni până joi în proporție de 80%, iar vinerea e liberă, altele lucrează 75% și doar 2 zile merg fizic la birou, iar cele mai multe au ales program de doar 50%. Cele care lucrează mai mult au joburi de conducere. Pe lângă asta, mamele sunt foarte smart și au înțeles că unitatea salvează pe toată lumea. De exemplu, la grădiniță, sunt grupuri de părinți care, prin rotație, stau cu copiii atunci când sunt răciți mai mult de 5 într-o grupă (mă refer la grădiniță) – asta ca să nu trebuiască să-și modifice programul toate cele 5 familii. De exemplu, dacă luna asta fii-miu e răcit și mai sunt și alți 5-6 copii (grupele sunt mixte, cu copii între 3 și 7 ani), eu și încă o mamă ne putem oferi să stăm cu copiii în casa uneia dintre noi de dimineață, de la 8, până la 17. Părinții copiilor cu care vom sta comandă micul dejun și prânzul de la o firmă de catering. Apoi, dacă situația se repetă luna viitoare, se vor oferi alți părinți să facă treaba asta. Așadar, societatea germană funcționează mai bine și mai frumos din punctul ăsta de vedere. Pentru că au înțeles că unitatea ține o societate sudată.

Cele două exemple nu suportă termen de comparație, însă nemții sunt mai echilibrați din multe puncte de vedere decât românii. Munca e muncă, casa e casă, vacanța e vacanță. Știu să își prioritizeze totul și am observat că reușesc să păstreze un echilibru cam în toate. Și la München se stă la ora 5 în trafic bară la bară, dar nicio mamă nu se hămălește atâta cu gătitul și călcatul sau cu alte zeci de sarcini cum fac mamele din România. Dar copiii lor sunt mai fericiți și mai calmi ca ai noștri. Sunt mai liberi, stau mai mult la aer, prin parcuri și păduri. Iar părinții aleg uneori să câștige mai puțini bani în avantajul timpului petrecut în familie. Iar asta am ales și eu.

Cu siguranță sunt multe mame care nu îmi vor da dreptate, cum a făcut și o amică de-ale mele care, mi-a spus sec și direct: “Nu pot trăi cu puțin, vreau să le ofer copiilor mei tot ce e mai bun. Stă mama cu ei, că eu mă duc la birou până la 8 seara.” Asta în condițiile în care soțul ei câștigă vreo 20 de salarii medii pe economie. Știu că societatea românească e pestriță, că ne-am obișnuit să fim salahori, nu angajați, însă cred că uneori e loc de mai bine, de puțină schimbare și puțină relaxare. Oare doamna Firea, Ministrul Muncii, mama a trei-patru copii, înțelege despre ce e vorba în propoziție? Cum poate România susține Familia, cu ce?

Subiectul familiei este unul care, din punctul meu de vedere, trebuie negociat la sânge. Sunt angajatori uriași în România pe care nu îi interesează dacă am sau nu o creșă la care să îmi duc copilul, și sunt mici întreprinzători care au creat în firmele lor locuri/baby-sitters pentru angajați unde, în fiecare zi, pentru cei 7 copii ai mamelor care trag la mașină de dimineață până seara, vine o bunică (o fostă educatoare ieșită la pensie, angajată de firmă) și are grijă de toți acești copii. Dar statul poate să impună și să schimbe multe. E o chestiune de responsabilitate pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă și să o dezvolte. Dacă mi îmi pasă, ție îți pasă, lu’ X și lui Y îi pasă, atunci schimbarea se face prin oameni. Dar se pare că nu prea ne interesează subiectul. Important e să avem bani mulți de tablete performante.