Menu
0
0

Lună: august 2022

Jurnalul unei mame sentimentale 2.

posted in Motherhood by admin on

 Parteneri de conversație

Vremea e caldă, iar frunzele joacă un joc doar de ele știute. Se împing, se flutură și dansează pe o muzică pe care mulți nu o aud niciodată. Ei doi stau cuminți pe o bancă, într-o liniște mută, de parcă părinții i-ar fi pedepsit pentru fapte incorigibile. În jur e atâta forfotă, atâta viață și atâta speranță, încât pare greu să nu poți ridica ochii din telefon. Par să nu se fi cunoscut sau se se fi întâlnit înainte de a se fi așezat pe bancă. Numai că doi băieți, de-ai zice că sunt pogorâți din icoane, blonzi și cârlionțați, li se adresează cu “mamă și tată”. Unul dintre ei a venit să ceară apă, altul, să se plângă de frac-su. După intervenții scurte de muștruluială și amenințări cu plecatul acasă, mama își continuă vizionările în lumea paralelă cu realitatea momentului. Pare pierdută, îndepărtată și decupată din prezent, pe o planetă favorabilă, unde totul e idilic.  Se uită în telefon cu atâta concentrare și zâmbește ecranului ca un copil atunci când își vede mama că intră pe ușă. E îmbrăcată modest, are mâini muncite și un chip peste care timpul pare să fi trecut ba greu, ba în fugă. În cele câteva episoade în care și-a privit copiii în ochi, fața a spus adevărul pe care îl spune ori de câte ori iubirea de mamă își întâlnește pruncii: că pentru ei merită să faci orice, oricât, oricând. Candoarea din ochii unei mame nu se poate transpune în cuvinte. E o magie de moment în care eternitatea stă confortabil.

De partea cealaltă a băncii timpul e într-o altă dimensiune. Poate că la fel și spațiul. Dacă ea șade ghemuită pe un cotor de bancă, aproape retrasă și aproape ascunsă, el stă ca un Pașă. E mult și mare, într-o intenție pe care nu ți-e greu s-o recunoști. Picioarele-i sunt crăcănate de parcă Soarele însuși ar răsări dintre ele. Mâna dreaptă îi e petrecută pe după bancă, iar dacă nu ești atent, ai crede că ar ține-o pe ea de după gât. Dar nu-i așa. E doar un punct de sprijin pentru ca vizionarea meciului de fotbal între cele două echipe britanice să fie, aproape, ca acasă.

Băieții vin din nou, transpirați leoarcă de la alergătură și distracție. Îi spun mamei că le e foame. Ea le răspunde că le-a făcut salată de vinete. În timp ce le dă apă, băieții, de 8-10 ani, își trag unul altuia câte-un picior în burtă. Ea suspină și îi roagă să termine. În schimb, el se face că nu-i acolo, că nimic din jur nu există. Ea se ridică, băieții o iau fiecare de câte o mână și merg spre lumea lor intimă, acolo unde mama e cea mai bună zână în viață. El îi urmează, pune telefonul în buzunarul pantalonului și se uită în jur, compătimind parcă planeta pentru așa o zi bine dispusă. Nici ea, nici copiii nu se întorc să-i arunce vreo vorbă sau vreo privire. Le pare inexistent, indiferent.

Apoi, uitându-ma după ei, observându-le gesturile și ascultându-le conversațiile chiar și în lipsă de cuvinte, mi-am amintit-o pe madam Vlădescu, vecina de vis-à-vis de casa părintească, la care ajungeam cel puțin de două ori pe săptămână, în tranzit, pe motiv că îmi uitam mereu cheile acasă. Am petrecut atâta timp în casa ei și a domnului Vlădescu încât aproape că-i consideram bunicii mei. Și poate că nu aveau multe din ce aveau alții, însă la ei am descoperit demnitatea, iubirea în cuplu și alte lucruri importante.

Într-una din vizite, madam Vlădescu mi-a ținut o lecție despre cum să-ți alegi partenerul cu care vrei să trăiești restul vieții tale. Îmi aduc aminte ca ieri vorbele ei, cu toate ca au trecut mai bine de 30 de ani de atunci: “Draga mea, viața îți ia și tot viața îți dă pe măsură. Anii trec și aduc cu ei ce aduc, după care te trezești în aceeași casă, singură. Singură, iar dacă ai noroc, cu un moșneag așa cum ți l-ai ales. Dacă l-ai luat pentru frumusețe, ia-o de unde nu-i. Dacă l-ai luat pentru avere, atunci să-ți țină ea de urât. Dar, dacă l-ai luat pentru că ai avut ce să îți spui cu el, dacă ai lângă tine un adevărat partener de conversație, atunci timpul trece și habar n-ai când.”

Nu-i tăia aripile, lasă-l să zboare!

posted in Motherhood by admin on

Vorbele au o viață a lor. Au o psihologie proprie, un traseu și un destin doar de ele știute. Sunt mână în mână cu gândurile și reușesc, printr-o forță nevăzută, să definească, uneori, destine.

Aș fi vrut să fiu atât de isteață încât să fi ajuns singură la ideile astea. Dar sunt o combinație a doi factori: a istoriei personale și a cărților citite. Probabil au să curgă multe pagini și multe taste vor fi bătute pe subiectul copilăriei. N-aș fi crezut vreodată  să mă pasioneze atât de tare parcursul omului mic către omul cel mare. Dar, odată ce am devenit mamă, parcă mi s-au deschis porțile, și mii de gânduri, amintiri și emoții de mult uitate m-au invadat. Prin Petru am ajuns să am din nou acces la copilărie și să mă gândesc infinit mai mult la cum a fost a mea.

Copilăria e de fapt o foaie albă de hârtie pe care desenăm și pe care ni se desenează harta, traseul, viața. Desenăm noi, copii fiind, împreună cu părinții, bunicii și alte personaje adulte cu care intrăm în contact. Pentru mulți dintre noi desenul rămâne cea mai frumoasă și prețioasă amintire. Pentru alții, o foaie plină de mâzgâlituri și pe care au pitit-o ca nu cumva s-o descopere cineva vreodată. Pentru mine, cu tot zgomotul de fond în jur, copilăria va rămâne cel mai iubit desen.

Vorbele au un rol esențial în această etapă. Sunt pilonii de care ne agățăm emoțiile, iar mai apoi devin stâlpii credințelor noastre. Iar astea toate se întâmplă pentru simplul motiv că un copil nu are încă capacitatea de a discerne și de a-și forma idei și trăiri bazate pe altceva în afară de mimică și cuvânt. Astfel, el va crede și va lua de bun tot ce aude sau tot ce i se exprimă prin gesturi. Magia cuvintelor intervine în viața noastră în momentele în care descoperim viața, exact atunci când nu știm să mergem, să ne exprimăm, să înțelegem prea mult din tabloul general la care suntem expuși.

Copiii sunt magici exact așa cum vin pe lume. Sunt vulnerabili, plăpânzi și 100% dependenți de comportamentele și vorbele adulților. Pe când Petru avea doar câteva luni, am citit un text al unui medic psihiatru american care făcuse o cercetare de câțiva ani pe subiectul mimicii și al tonului părinților în raport cu copiii lor. Copiii expuși la un mediu calm s-au dezvoltat de două ori mai bine decât cei care au trăit în medii agitate/agresive. Au dormit mai mult, au mâncat mai mult, au învățat să meargă și să vorbească mai repede decât ceilalți. Nu știu dacă m-a surprins foarte tare rezultatul studiului, pentru că e cumva natural ca lucrurile să stea așa. Uzi o floare și-o pui la lumină, crește. Dacă nu, se ofilește. Dar, ce am învățat și ce am aplicat au fost două lucruri: vorbitul constant și încurajările. I-am vorbit lui Petru non-stop și l-am încurajat în tot. Mereu i-am spus că poate, că știe, că se descurcă, că e bine ce face. Și pe toate astea am încercat să le camuflez în calm. “Camuflez”, pentru că de cele mai multe ori instinctul este de a-ți repezi copilul atunci când ceva nu iese bine, ori de a ridica vocea. Iar de nu, de a-l amenința. De câte ori nu ați spus lucruri de genul: “nu mai pui mâna pe mixer pentru că ai împrăștiat ouăle pe pereți” sau “de azi înainte nicio joacă la baie pentru că e plin de apă pe jos” ori alte aparent inofensive amenințări pe care le facem cu zecile, zilnic. La ele mulți părinți adaugă câteva perechi de palme, ciufuleli și zbierăte. Și, iată, după câțiva ani ne întrebăm de ce nu ne mai înțelegem cu copiii? Mimetismul este secretul. Se țipă la copil, va țipa și el. Îți bați copilul, va pocni și el. Ești calm cu el, atunci va fi un copil calm.

Scriu textul de față pentru că într-o țară ca România este greu să le explici generațiilor părinților și bunicilor noștri de ce e constructiv să-și păstreze calmul și să apeleze la un ton temperat. Chiar dacă în cultura populară românească zicala “vorba dulce mult aduce” e veche, cine înțelege de fapt ce înseamnă cu adevărat sau cine o mai pune în practică în educația copiilor?

Închei prin a spune că adultul calm se formează din copilărie, atunci când pe foaia de hârtie încă mai putem șterge norii, chiar dacă în jurul nostru plouă des.

Jurnalul unei mame sentimentale 1.

posted in Motherhood by admin on

Diminețile

Dimineața se rupe de noapte printr-un crăcănat obscen când, printre picioarele întunericului, se întind scrâșnind două gene de lumină bleagă. O gașcă de ciripitoare au găsit momentul oportun și dau startul bârfelor de ieri. Vorbesc una peste alta, se îngână, se ceartă și se iau la harță până când corul se completează cu o familie flămândă de ciori tupeiste care, aproape că-ți intră-n casă prin geamul deschis de la bucătărie. Stolurile guralive prind glas și mai puternic. O hărmălaie cu ecou se rostogolește în somnul tău până când e spart cu totul de mașina de gunoi care începe și golește, una câte una, pubelele de pe stradă. Apoi ziua începe să devină rotundă: ambreiaje răgușite care se înfurie și încep să tușească, claxoane disperate care anunță nerăbdarea vreunui funcționar public de a semna primul condica pe ziua de astăzi.

Zeci de familii sorb câte-o gură de cafea, de ceai sau de lapte. Alte zeci întind untul pe o felie de pâine, iar ceilalți mestecă în gol gălbenușul fiert ori prea tare, ori prea moale. Pieptenii s-au apucat deja de arat podoabe capilare ciufulite de pernele cu miros de gâscă udă. Dușul bolborosește adormit, iar oglinzile sunt reflexii blazate ale dimineților chinuite. În timp ce un tată fredonează melodia de la radio, mama e nervoasă că nu-și găsește pudra furată de fii-sa alaltăseară, roasă și băgată în șoșonul calului de pluș, pitit și el în lada patului, atunci când bona a aruncat la nervi alte 4 jucării care zornăie și fac scandal și care n-o lasă să moțăie la prânz, deși n-ar trebui.

La etajul 7 din 10 o adolescentă se machiază cu albastru pentru prima dată. Îi tremură mâna, dar nu se lasă. Trage cam gros o linie paralelă cu genele de sus. Pe a doua o comite și mai grav, pentru că ta-su urlă la ea din sufragerie. Îi zice că face pe el dacă o mai lălăie mult prin baie. Fata se șterge încet cu o bucată de hârtie igienică, lucru care, pe la ora prânzului, are să-i aducă iritația vieții ei, plus o serie de scatoalce de la ta-su, pe motiv că “cine a pus-o să se machieze?”.

La parter, doamna Sofroni îl pupă pe Charlie în bot. E cam la fel de bătrân ca și ea. O dihanie pe aproape patru picioare, dacă stângu’ spate n-ar fi fost prins la ușă de domnul Sofroni cu fix 6 zile înainte să dea colțul. Doamna Sofroni e mare cât masa, cu mâini ale căror coate sunt îngropate definitiv într-o pătură de grăsime pusă la păstrare în ultimii 50 de ani. Are aceleași tabieturi de când s-a făcut Lumea: 6 cabanoși trași la tigaie, juma’ de franzelă dată cu margarină, 2 cafele tari și un castron cu roșii tăiate felii, peste care presară 4 linguri de ulei de floare. Sarea curge precum ploaia de Octombrie. Multă și peste tot. Zice tuturor că roșia te menține tânăr și-n putere. Apoi, madam Sofroni deschide radioul, își aprinde o țigară, îl pune pe Charlie-n poală și începe să citească mesajele de pe Facebook. La 72 de ani socializează din plin. Are 123 de prieteni virtuali cărora le trimite zilnic bezele pe wall. Flori, urări și multe iconițe virtuale cu Sf. Arsenie Boca. Nu prea crede în Dumnezeu, dar zice că puțină pioșenie nu strică la bătrânețe. E mult mai prietenă cu dracu’, pe care-l amintește aproape la fiecare frază: “dracu știe, dracu poate, cine știe cine dracu s-a întâmplat.”. Oricum, urarea de care are parte oricine, când madam Sofroni se aprinde ca o bombă, este aceeași: “dracu sa te ia!”.

De multe ori ai impresia ca diminețile diferă de la unii la alții, dar nu-i așa. Mulți se chinuie să-și tragă pantalonii pe noile forme întoarse proaspăt din vacanță, mulți n-au chef de muncă, iar și mai mulți pun alarma pe repeat. În marea lor majoritate întârzie peste tot pentru că, așa cum spune Doamna Sofroni: “diminețile sunt urâte ca dracu”.

Poți să rupi o parte din tine?

posted in Motherhood by admin on

Ne întâlnim uneori cu aceiași oameni și poveștile lor fără să înțelegem de ce. Sau, cel puțin, mi s-a întâmplat să mă ciocnesc de aceleași personaje fără măcar să le caut. Probabil că lecțiile se învață prin repetiție, iar întâlnirile sunt aparent întâmplătoare. Mi se pare ciudat că oamenii uită uneori că ne-am întâlnit, însă își încep conversațiile din același punct, ca mai apoi să le termine în abis.

Dacă am vreun defect profesional este că țin minte foarte bine oamenii, fețele lor, dar mai ales conversațiile cu ei.

– Nu vreți o căciuliță?

Așa a început conversația de astăzi. Exact așa mai începuse încă o dată, cu vreo 8-9 ani în urmă, când aceeași femeie mă întreba exact același lucru. Cum e viața, mă întreb uneori… De data asta, și după o pandemie care a lăsat urme vizibile pe ea, femeia de față mi-a povestit, o dată în plus, cu lux de amănunte, despre fetele ei și o viață pe care a trăit-o, se pare, cu un imens nod în gât. Dacă cu 8 ani în urmă eram rebelă ca o gazelă și mă dădeam în leagăn cu nepoții mei, astăzi doamna m-a găsit mai liniștită, mai temperată și mai albă pe la tâmple. Acum sunt alături de fiul meu și mâncăm pașnic o înghețată pe o bancă din parc, în timp ce ne uităm tăcuți la albastrul cerului. Se apropie de noi, cu ochi ageri, exact ca leoaica care-i gata să-și înșface prada. Are un stil zdrențuros de a se îmbrăca, iar dacă nu ești atent la felul în care îți vorbește, riști s-o iei drept cerșetoare. Mi-e cunoscută, o recunosc ușor, pentru că-i țin minte povestea. Se apropie de noi în straiele negre și ponosite. De la distanță și cu masca pe nas, mă întreabă din nou:

– Nu vreți o căciuliță de fetiță?

– Nu, vă mulțumesc frumos!

– Aaaa, văd că aveți băiat, dar poate faceți și-o fetiță, că-i păcat să-l lăsați singur.

– Cine știe…

– Păi să faceți, că sunteți tânără, că după aia nu mai aveți chef, nu vă mai arde…

Zâmbesc în sinea mea. Nu mă simt nicicum când oamenii apasă pedala către subiecte spre care nu ar trebui să se îndrepte, însă m-am obișnuit. Apoi tac. Petru se uită încruntat la ea. Mă întreabă dacă o cunosc. Îi spun că am mai văzut-o, iar el se liniștește. Doamna prinde curaj. O trage ața către mine. Își fixează și mai bine masca pe față și se așează la vreo doi-trei pași de noi.

– Știți, viața e ciudată. Daaaa, e foarte ciudată. Și nedreaptă!

– De ce spuneți asta?

– Păi nu vedeți? Faci copii, îi crești, te chinui cu ei și după aia, gata. S-a terminat. Te uită. Nu te plac. Le e rușine cu tine. Și e așa…

– Așa cum?

– E ciudat, ca să mă exprim elegant.

Tace. Tac și eu. Întoarce privirea și își mișcă piciorul pe pietrele de pe jos, ca și când ar șterge un desen făcut cu creta pe asfalt. Întorc și eu privirea, către parc și lumea care își păstrează ritmul.

– Știți, am și eu o nepoată. Dar e bolnavă. E, cum să vă spun eu, extrem de bolnavă. Are niște bube în cap, se scarpină mereu și e plină de sânge. E palidă, slaaaabă moartă. Și mai am și un nepot. Dar nu prea știu nimic de el.

– Ce are nepoata dumneavoastră?

– Păi nu se știe, e apatică. Nici maică-sa nu știe, care e medic…  Mda, e o situație așa ciudată cu copilul ăsta. E bolnavă.

– Cât de des vorbiți cu ea?

– Hmmm, nu prea vorbim. Nici cu maică-sa nu vorbesc.

– Cu fata dumneavoastră?

– Da, aia mare. Că cu aia mică nu vorbesc aproape niciodată. Eu nu le sun pe niciuna niciodată.

– De ce nu le sunați?

– Eh, uite așa, că nu vreau să le sun. Nu am ce să le spun. Eu sunt aici, ele sunt acolo, în Franța. Fiecare la casa ei, la treaba ei. Sunt ocupate, au viața lor.

– Sunt plecate de multă vreme?

– Ah, da, de peste 20 de ani. Au plecat la studii. Prima a plecat aia mare, apoi asta mică. E o diferență de șase ani între ele. Și asta mare a fost un exemplu pentru cea mică. Dar, știți, asta mare este absolut genială. A terminat prima Medicina și s-a dus la un stagiu de pregătire la Paris. Apoi a dat concurs și a rămas. De câțiva ani este directoarea unui centru de cercetare psihiatrică. N-a vrut-o nimeni. Când a dat concurs și l-a luat, au băgat francezii pe nepusă masă încă o probă, de departajare… Ca să îi găsească nod în papură, au făcut o comisie și au pus-o să dea un interviu. Toți colegii se ridicaseră în picioare în semn de protest. Că e femeie și că e româncă. Că postul e atât de important încât trebuie luat de unul de-al lor. Mă sunase seara, după interviu. Zice, „mamă, m-au pus să-mi imaginez o convorbire telefonică cu părinții unui pacient în stare critică”. Au crezut că îi fac o cheie. Le-a povestit 20 de minute ce ar spune la telefon. Voiau să vadă dacă poate fi creativă într-o situație critică. Și așa i-au dat postul. E prea bună pe meseria ei. Mult prea bună. Nu aveau cum s-o încuie…

– E interesant ce-mi spuneți…

– Dar ce rost are… Fata ei e bolnavă, ea a divorțat. Lucrează zi lumină, face naveta…

– Ziceți că a divorțat? Păi poate de asta e copilul bolnav. Suferă…V-ați gândit?

– Păi are tot ce-i trebuie, că și ta-su și mă-sa fac câte o căruță de bani. Și tac-su-i tot medic. Ortoped. Chirurg. Vă dați seama… Ta-su e un om de mare caracter, un doctor maaare, ne înțelegeam bine, îmi dădea tot ce avea mai bun când ne întâlneam. Mă punea în capul mesei. Eh, fii-mea nu-i așa cu mine, se face că nu exist…

– Da, dar fetița poate că e traumatizată de divorț. Poate că se simte singură, abandonată… Cine știe ce e în sufletul ei.

– Da, la asta nu m-am gândit. Să știți că sunteți un psiholog foarte bun!

– Nu sunt. Sunt și eu trecută prin viață…

– Aaaa, observ.

Și spune “observ” cu un mare zâmbet în ochi. Probabil că îi place că o ascult și că sunt atentă la ce îmi spune.

– Vedeți, viața e ciudată, ce vă spuneam…

– Nu cred că viața e ciudată.

– Ah, nu??

– Nu, deloc.

– Păi cum să nu fie ciudată când crești doi copii ca pe două flori și lor le este rușine cu tine?

– Cât de des mergeți la Paris?

– Nu merg. Niciodată.

– Cum așa?

– De ce să merg? Ce să fac? De ce să mă duc? Că și asta mica, fii-mea, tot medic e. Lucrează la un spital ceva mai departe de Paris. Dar nu mă duc. Ce să fac, să mă certe, să mă schimbe cu ce haine vor ele? Să mă comenteze mereu, că nu fac și nu dreg cum vor ele? Păi știți cum mă simt de câte ori vorbim? Ca un străin. Mereu se iau de mine, mereu îmi spun că mă îmbrac urât, că să îmi aranjez și eu părul, că sunt palidă, că nu mai am dinți în gură. Întruna e așa. Ca atare, stau la mine acasă.

– Dar ați avut o relație bună cu ele când erau mici, vi le-ați dorit?

Se gândește câteva clipe, apoi se uită fix în ochii mei și dă capul pe spate, țanțoș.

– Da, mi le-am dorit, că doar de asta m-am măritat. Să am o familie, nu?

Apoi tace și suspină adânc. Se gândește și își aranjează poalele fustei foarte lungi și foarte ample.

– Viața nu e simplă domnișoară. E ciudată. Și ele sunt ciudate. Nu mă plac. Le e rușine cu mine.

– Sunteți singură aici, în București?

– Da, acuma da, că a murit și bărbata-meu cu Corona asta. S-a dus în câteva zile. Oricum, era și ăsta un ciudat, un bețiv, un cheltuitor. Niciodată nu venea cu tot salariul acasă. Venea după o beție zdravănă cu ce-i mai rămăsese din bani. Eu nu sunt așa. Am fost harnică, păstrătoare, muncitoare, dar n-am avut cu cine. Acum sunt singură, cu televizorul meu, cu căciulițele mele. Păi ce, pot eu să le spun fetelor că fac căciulițe… Păi ce-ar fi la gura lor… Nu am voie să fac așa ceva, că mă vede lumea, că dacă am nevoie de bani, îmi trimit ele, să le cer lor. N-am nevoie de nimic. Nici de ele, nici de banii lor. Stau la mine acasă. E mai bine așa.

– Dar poate vă răzgândiți. Vine Crăciunul. Poate că, acolo, cineva are nevoie de dumneavoastră.

– Nu are nimeni. Sunt rele. Și sunt ciudate. Parcă nici nu sunt copiii mei.

Din nou tăcerea ne dă târcoale. Poate și pentru că în aer s-a așezat o tensiune a povestirii. O văd cum își face gura pungă, în semn de dezamăgire, că și cum pe jos e ceva ce-i provoacă greață.

– Haideți, că nu vă mai rețin.

– Mi-a făcut plăcere.

– Să faceți și-o fată, totuși… Nu că fetele ar fi mai aproape de mama, că doar le vedeți pe ale mele…

Apoi pleacă, șontâc-șontâc, cu punga plină de căciulițe după ea. Nu se mai oprește să întrebe nicio altă mama din parc dacă vrea sau nu să cumpere. Se îndreaptă încet, ca un nor de fum, spre ieșirea din parc, încărcată toată de povești și relații neterminate.

Acum, că închei textul, mă întreb de ce oare nu face și căciuli de băieți. Totuși, dacă chiar ai nevoie de bani și te pasionează să croșetezi, mă gândesc că nu-i foarte complicat să faci căciuli unisex, măcar. Dar toate-s albe, cu ciucuri ba roz, ba roșii. Sunt tichii de mărgăritar, imaculate, pentru fetițe mici, perfecte, ideale. Poate că femeia cu care am stat de vorbă e o Penelopa a relației cu proprii copii. O relație neîncheiată, imperfectă, dureroasă. Poate că toate căciulile ei, muncite și bibilite ca niște podoabe rare, sunt vârful icebergului unei inimi de mamă total îndurerată, total străină de bucăți ale ființei ei.

Între o brută și o nebrută, tu ce alegi?

posted in Motherhood by admin on

Textul de față este destinat cu precădere mamelor de băieți. Conține fapte reale, umor și cinism cât cuprinde. Dacă sunteți sensibile la realitate și aveți simptome adverse, închideți și mergeți mai departe. A se consuma cu încredere. Nu expiră. Nici acum, nici altădată.

Când m-am hotărât să am rubrica asta pe site, am făcut o înțelegere cu mine: nu o să fiu zaharoasă doar pentru că mamele/femeile sunt principalul meu target. Am hotărât să fiu cine sunt mereu, directă și uneori mult prea directă și că voi scrie despre viața reală, nu ideală. Voi scrie despre ce văd, ce observ, ce mi-ar plăcea să pot schimba în societatea în care trăiesc. Nu îmi permit să dau sfaturi și să arăt pe nimeni cu degetul, că se ocupă deja alții de asta. Dar voi scrie pertinent și franc pe subiecte care merită atenția noastră, a tuturor. De ce? Pentru că suntem părinții unor copii care reprezintă viitorul. Și oricât de populist sau comunist sună, asta-i realitatea: suntem datori să creștem generații mai bune, mai umane, mai inteligente și mai responsabile decât am fost noi.

Acest text are la bază două evenimente legate de atitudinea mamelor de băieți vis-a-vis de fete, dar mai ales de felul în care își cresc copiii în raport cu sexul opus. Pentru cei care nu știu, sunt mama unui băiat de aproape șase ani, deci mă includ și pe mine în categoria de față.

Primul eveniment care m-a intrigat teribil – teribil e un cuvânt mult prea blând pentru ce am simțit atunci, dar nu am găsit momentan înlocuitor – a fost acum 4 ani, când Petru era încă mic și se juca în țarcurile pentru copii. La același loc de joacă la care ne aflam noi, mai era și un grup de 4-5 copii de școală (2 fete și trei băieți) – probabil clasa a 3-a, împreună cu bunicii și părinții lor. Din felul în care interacționau adulții, era clar că se știu de multă vreme, iar copiii lor petrec mult timp împreună. La un moment dat, una dintre fete, care se jucate de ceva vreme cu băieții (în timp ce cealaltă se uita în telefon), se duce la mama unuia dintre băieți și vorbește cu ea la pertu. Voi reda mai jos conversația întocmai, așa cum am scris-o atunci în agendă (16 Mai 2018):

– Mirela, Vlad mi-a stricat jucăria. I-am spus să nu tragă de ea și a făcut-o intenționat. A tras până a rupt-o. Uite, vezi? E stricată, e stricată!!

– Aha, înțeleg.

După acest răspuns cuprinzător și mai mult decât reconfortant pentru fata în cauză, mama își cheamă băiatul, timp în care fetița aștepta nerăbdătoare soluționarea problemei. Era clar că pentru ea e o mică-mare dramă și căuta confort, înțelegere și un răspuns abil din partea adultului:

– Vlad, fă-te încoace.

– Ce e?

-Sofia spune că i-ai rupt jucăria. (mama băiatului nu avea niciun chef să gestioneze drama Sofiei)

– Păi ea mi-a dat-o.

– Ți-am dat-o să te joci, nu să o strici, strigă Sofia disperată.

– Auzi, Sofia, lasă-mă să vorbesc cu Vlad, du-te și te joacă.

Sofia pleacă la bunică-sa în timp ce se uită în urmă cu speranța ca ceva, cumva, să vină în ajutorul ei. Ajunsă la bunică-sa începe să plângă, mai degrabă de ciudă și de lipsă de sprijin din partea mamei lui Vlad. Bunica o mângâie, îi șterge lacrimile și îi spune că nu e nicio tragedie. Că așa se întâmplă la joacă. Între timp, îmi ciulesc și mai bine urechile ca să aud cu precizie conversația mamă-fiu, curioasă să aflu în ce direcție va merge.

– Vlad, de câte ori, în mama dracului, ți-am spus să nu te mai joci cu asta? Dă-i porcăria de jucărie înapoi și las-o-n pace de isterică alintată. Hai, treci acasă că n-am chef de urletele ei.

Vlad bagă capul între urechi, merge la Sofia, îi dă jucăria și pleacă acasă. Între mama lui și bunica Sofiei rămâne loc doar de-un “La revedere!”, atât. Nu tu “ne pare rău”, nu tu „vă rugăm să ne scuzați”, nu tu „lăsați-ne să plătim pentru jucăria Sofiei”. Nimic. Absolut nimic. Iar nimicul ăsta mi s-a părut la fel de dureros ca dușul cu apă rece pe timp de iarnă. Dar nici Sofia și nici bunica nu au spus nimic. Niciun comentariu între ele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că nu era primul incident de acest fel și știau cum decurge o astfel de situație. Sofia mi s-a părut cea mai frumoasă fetiță din lume, cu un păr creț și auriu ca soarele. Era tristă, dezamăgită și umflată de plâns. S-a dus apoi la prietena ei și au început să chicotească împreună.

Al doilea incident a avut loc aseară. În gașca în care se află Petru mai sunt alți doi băieți și o fată. Băiețoasă și energică ca și ei, nu se dă în lături de la nicio propunere de joc. E parte din distracția pe bază de testosteron, care include pistoale, uneori karate, alteori alergat ca gândul și ca vântul. La un moment dat, unul dintre băieți îi dă un pumn în cap atât de tare încât am văzut-o cum se prăvălește pe tartan. M-am ridicat instinctiv. Apoi am văzut cum tatăl ei se duce și-o culege de jos. Astfel de pocneli, dar mai ales insulte copilărești, sunt mai mult decât frecvente din partea aceluiași băiat. Ce spune mama lui în situația de față: oftează, zbiară la copilul ei și, cel mai frecvent, dă ochii peste cap. Numai că aseară am auzit o replică mai mult decât “înțeleaptă”. În momentul în care fata urla de durere pentru că o pocnise, de fapt, cu un pumn în ureche, mama băiatului a grăit:

– Haide, măi, că pe vremea noastră nu ținea nimeni cont de cât de tare ne băteam între noi. O să-ți treacă. Ce atâta dramă?

Și, da, poate că așa este. Pe vremea noastră ne băteam cu poftă, cu pumni și cu picioare, dar nu aș numi asta un reper și nici nu l-aș da drept exemplu. E drept, copiii se ceartă, copiii se împacă, iar rolul nostru ca părinți, în astfel de situații, ar trebui să fie de mediatori. Să îi ascultăm și să ne prefacem măcar că îi înțelegem, chiar dacă nu avem chef de “dramele” lor. Dar consider că e odios ca o mamă de băiat să încurajeze astfel de comportamente în relație cu orice ființă umană, dar mai ales cu fetele. Trebuie să fii troubled dacă îți înveți fiul, lumina ochilor tăi și rațiunea ta de a fi, să devină o brută. Trebuie să fii pierdută și ușor deranjată să te faci că plouă și să nu-ți pese dacă fii-tu bate, scuipă, chinuie și umilește alți copii. Mai ales fete. Mai ales fete pentru că și tu ai fost, la rândul tău, o copilă lipsită de apărare. Și tu ai fost cândva, cumva, o fetiță care a avut nevoie de intervenția unui adult în raport cu un alt copil. Dar ai uitat. Ce mai contează prin ce ai trecut tu? Important e să ieși, ca de fiecare dată, basma curată. Sau poate că mă înșel. Poate că ai avut nenorocul sau proasta inspirație să ai acasă un partener nepotrivit, supărat pe viață. Poate că ai acasă un trântor de zile mari care îți face viața imposibilă. E un motiv mai mult decât pertinent pentru a fi amară. Dar de ce să crești un băiat la fel? Nu vrei o variantă mult mai bună și mai fericită?

Care sunt reperele voastre, ce și cum îi învățați pe viitorii bărbați să fie în raport cu partenerele, colegele, soțiile lor? Comportamentele se conturează de la vârste fragede. Eu, ca mama unui băiat, îl cresc așa cum mi-ar plăcea să fie și să se poarte orice bărbat în relație cu mine. Să aibă bun simț, să dea bună ziua, să îi pese de celălalt, să fie total non-violent, non-agresiv, verbal și fizic. Îl învăț că “ce ție nu-ți place, altuia nu face”, că orice mizerie, minciună, faptă, bună sau rea, se vor întoarce. Filosofia noastră e empirică, dar am aproape 40 de ani, și consider că am probat-o, pe mine cel puțin, cam în toate variantele posibile.

Dragi mame, nu vorbesc aici despre sexism sau despre girl power, ci despre discernământ. Să crești un copil empatic, un copil generos, un copil bun și blând este uneori greu, dar posibil și extrem de reconfortant. Greu pentru că implică multă energie, foarte mult timp petrecut împreună cu el, multe explicații, multe povești citite la somn sau ascultate. Multă joacă și exemple bune de urmat.

Nu alegeți violența, nu apelați la nepăsare și nu vă mai faceți că plouă în momentele în care puteți să schimbați ceva în bine. Poate că viața e o junglă, dar de ce să  creștem babuini?