Lună: februarie 2022

stop

Stop și de la capăt

Pentru cineva ca mine, care a avut probleme cu greutatea în adolescență, să iei 26 de kilograme pe timpul sarcinii poate fi un subiect major de stres. Cu toate că reușisem de foarte mulți ani să fixez problema kilogramelor în plus și să adopt un stil de viață cât mai echilibrat, sarcina a însemnat cea mai fericită perioadă a vieții mele, moment în care am decis să mă relaxez și să îmi fac toate poftele. Nu am mâncat atât de mult pe cât de multă apă a reținut corpul meu, însă m-a stresat fantastic gândul la ce o să se întâmple cu mine după ce nasc. Așa că, la nici 2 săptămâni de la naștere, am sunat un medic sportiv nutriționist și l-am rugat să îmi facă un program alimentar și de sport personalizat. L-a bufnit râsul și m-a rugat să mă concentrez doar asupra copilul. Restul, după 4 luni de la naștere. Cezariana a fost și ea un impediment în a-mi relua antrenamentele, însă am înlocuit mersul la sală cu cât mai mult mers pe jos. Când am avut OK-ul medicului, m-am pus serios pe treabă, cu program alimentar special și trei antrenamente pe săptămână. Am fost atât de dornică să revin în formă, încât am ales antrenamente cardio de anduranță maximă. În loc să lucrez 40 de minute, lucram peste 100 de minute. Sportul a fost, și de data asta, singurul și cel mai consistent suport psihic și fizic. Toată schimbarea pe care a dus-o sarcina în viața mea pe toate planurile, a însemnat o uzură mentală majoră. Nopțile lungi ți nedormite, problema alăptatului, canalele înfundate,  angoasele din ce mai prezente și mai puternice, rutina, izolarea pe care o aduce nașterea, au făcut să nu mă simt deloc în largul meu. Probabil că toate astea sunt stări firești pentru o proaspătă mamă. Știam că sunt etape trecătoare, dar voiam să mă uit în oglindă și să recunosc personajul, pe mine, așa cum eram înainte de sarcină.

Șase luni de muncă asiduă și de dietă ținută cu strictețe – dietă recomandată de medic, proteică, pentru că am alăptat pe tot parcursul acestei aventuri – m-au ajutat nu să reintru în formă, ci să dobândesc o condiție fizică în care nu mai fusesem niciodată până atunci. Chiar dacă eram obișnuită cu sportul și făcusem sport cu un antrenor personal până în luna a 8-a de sarcină, acum eram mai determinată ca oricând să nu renunț și să am cele mai bune rezultate. Și chiar asta s-a și întâmplat. Între viața de proaspătă mamă, provocările familiale și munca care începuse să bată la ușă, am reușit să mă concentrez foarte bine și pe sport. Așa am descoperit ce corpuri fantastice avem și cât de mult ne ajută chiar și în condiții limită. Nu înțeleg nici astăzi de unde am avut atâta ambiție și anduranță în fața unor exerciții fizice pe care astăzi mi-e mult mai greu să le fac. Dar au fost hormonii, a fost timpul limită și promisiunea față de mine însămi de a deveni o variantă mai bună, și nu mă refer doar la partea fizică. Am avut luni de muncă sisifică, muncă fizică de anduranță, cu multe sărituri și repetiții, cu transpirație și lacrimi ale unei minți care pe alocuri voia să mă saboteze și să mă facă să renunț. După 2-3 ore de somn pe noapte și dureri crunte de coloană (de la poziția de alăptare), am continuat lupta cu mine însămi. Îmi amintesc că mi-a luat 1 lună să fac o flotare întreagă, că mă chinuiam enorm la genuflexiuni pentru că mușchii abdominali nu erau 100% recuperați, iar a face 10 burpees era ca și cum m-ar fi împușcat cineva în cap. Am lucrat acasă, într-un colț de sufragerie, fără niciun alt echipament sau aparat special. Pas cu pas, am adunat reușitele așa cum aduni cioburile unei oglinzi sparte în mii de bucățele. Îmi găteam mâncarea, îi preparam și lui Petru piureurile de fructe și legume, mergeam între 10 și 15 km zilnic pe jos, ca mai pe seară să-mi fac rutina de sport. Astăzi, la 5 ani distanță de pasajul ăsta, sunt surprinsă și mândră de mine în același timp. Am depus atât de multă muncă și am dat dovadă de o ambiție fantastică. Dar toate astea m-au ajutat să obțin chiar mai mult decât ce visam. Am reușit să scap de angoase, să mă echilibrez emoțional și să îmi iau doza maximă de endorfine care să mă ajute să savurez fiecare clipă alături de copilul meu minunat. Fără sport aș fi fost altcineva. Cineva străin de mine, nefericit, trist, absent.

Corpul și mintea noastră sunt mult mai puternice decât credem. Știu să țină balanța dacă le susținem și le dăm o mână de ajutor. Pentru cele care nu ați mers încă pe drumul depășirii confortului, pentru cele care credeți că kilogramele în plus vor rămâne cu voi pentru restul vieții sau pentru cele care nu aveți încă curajul de a vă depăși frica, tot ce vă pot spune este că se poate. Poate chiar mai mult și mai bine decât vă puteți imagina. Contează doar să luați decizia fermă de a sări pe partea cealaltă, acolo unde mental și fizic sunteți așa cum vă doriți să fiți. Apoi, cu efort și concentrare, totul devine realitate. Gustul endorfinelor este magic. Sunt desertul meu preferat și praful magic care menține echilibrul în viața oricărei mame.


teddy

Despre creșă și alte adevăruri

Din clipa în care ați hotărât să vă duceți copilul la creșă, primul și marele pas spre colectivitate, pregatiți-vă. Uitați-vă bine la el, savurați-l așa cum știați că e până la acel moment și faceți-vă un screen shot mental. O dată ce va trece dincolo de ușa creșei, lucrurile se schimbă. Dar mai ales el.

A duce copilul la creșă este comparabil cu a-l duce în armată. Conviețuirea alături de alți războinici ai Pampers-ilor îl va face altfel decât îl știai. Îl va căli, îi va da poftă de mâncare, de somn, de reușită și, mai ales, de apărare. Călitul copilului vine la pachet cu diversitatea mediilor din care vin toți ceilalți, dar și de felul în care educatoarele și îngrijitoarele se raportează la ei.  Dacă te-ai hotărât să cauți o creșă, gândește-te ce anume vrei să alegi pentru el și care sunt criteriile de departajare. Ce e important pentru tine, care sunt normele și regulile la care vrei să fie supus copilul tău. Practic, fă-ți o listă de PRO și CONTRA de chestiuni care primează pentru voi ca familie, pe care să le discutați serios și punctual. După ce ai căutat și ai cercetat creșele, după ce ai stat de vorbă cu personalul de acolo, după ce ai întrebat părinții care își duc sau și-au dus copiii acolo, abia apoi poți să-ți faci o idee. Noi, spre exemplu, am plecat de la recomandarea unei vecine care are 6 copii și care ne-a povestit despre un întreg cartier care și-a crescut copiii la creșă – cea la care a fost Petru a fost înființată în 1978.

Acestea sunt criteriile care au stat la baza alegerii creșei lui Petru:

      1. PROXIMITATEA. În primul rând, am căutat o creșă aproape de casă. În jurul casei sunt aproximativ 7, unele de stat, altele particulare. Am hotărât ca distanța de acasă până la creșă să fie posibilă pe jos, fără mașină, în condițiile de ploaie, zăpadă și aglomerație în trafic.

       

      1. REGIMUL. Stat sau Privat? După ce am vizitat toate creșele de pe lângă casă și după ce am stat de vorbă cu oamenii de acolo, am hotărât că nouă ne place și ni se potrivește felul în care s-a discutat cu noi la una dintre creșele de stat. Ne-au plăcut abordarea, franchețea, felul în care erau îngrijiți copiii (fiecare era hrănit de o îngrijitoare cu lingurița și nu obligat să învețe să ducă mâncarea la gură la nici 8 luni, așa cum am văzut la o creșă particulară, pe motiv că nu au destul personal), mediul, chiar dacă arăta mai precar și, nu în ultimul rând, mirosul de mâncărică delicioasă. Apoi, ne-a mai plăcut abordarea foarte strictă în ceea ce privește îmbolnăvirea copiilor, vaccinurile și obligativitatea părinților de a aduce aviz medical în cazul în care copilul lipsește mai mult de trei zile consecutive din colectivitate. A fost clar că nu e loc de tocmeală când vine vorba de sănătatea copiilor, iar ăsta a fost marele plus pentru mine ca mamă. Unele mame numesc strictețea din creșele/grădinițele de stat drept “atitudine comunistă”, dar, vă asigur, că e mai bine așa, decât să vezi copiii lați pe covor de la febră 39, cu muci în barbă și bube pe piele, ținuți laolaltă cu cei sănătoși.

       

      1. EXPERIENȚA CREȘEI/NUMĂRUL DE COPII. Te sfătuiesc să te documentezi puțin despre activitatea instituției pe care vreți să o alegi. Dacă are ceva experiență în spate sau e doar o altă ciupercă ieșita după ploaie. Pentru mine, au atârnat mult cei peste 40 de ani de funcționare ai creșei la care a mers Petru, așa ponosită cum mi s-a părut la început. Asta mi-a arătat că oamenii de acolo au experiență enormă cu copiii, au întâlnit toate categoriile, felurile și culorile de copii, dar, mai ales, știu să gestioneze probleme adiacente.

       

      1. La privat, oriunde am fost, m-au întâmpinat cu aceeași replică în momentul în care am deschis subiectul personalului: “Acum suntem mai putini, că știți cum e…”. Iar punctele de suspensie m-au cam pus pe gânduri. Sunteți mai puțini că nu vreți să plătiți mai mulți oameni, au plecat pentru că aveți un management defectuos, nu stau pentru că sunt prea mulți copii și lucrurile o iau razna, iar lista întrebărilor poate continua la infinit. Așadar, faceți o schemă simplă. Dacă sunt 15 copii în grupă, iar personalul e format dintr-o educatoare și o îngrijitoare, credeți că toți copiii vor avea parte de schimbat, mâncat, culcat optime? Ca să nu mai vorbim de interacțiunea 1 la 1 și de volumul de atenție sporit când vine vorba de 15 ghindoci care abia merg, abia se ridică, nu știu să vorbească, să ceară apă, caca, etc. Ăsta a fost un mare minus în ceea ce privește sistemul privat. La stat, la o grupă de 10 copii sunt 3 sau 4 îngrijitoare, depinde de zi, plus educatoarea. Ceea ce găsesc echitabil. Dacă vorbim deschis de calitatea oamenilor din aceste instituții, atunci iar intervine loteria.

       

      1. MÂNCAREA GĂTITĂ IN HOUSE. Când vine vorba de creșe și grădinițe, mâncarea e un subiect sensibil pentru mulți părinți. Dacă la creșele privat meniurile care mi-au fost prezentate conțineau, în marea lor majoritate ananas, tapioka, broccoli, varză de bruxelles, la stat am dat pește sfeclă, morcovi, fasole, cartofi și restul alimentelor cotidiene. La creșa de stat există bucătărie și se gătește zilnic, de la supă la piure, pate, griș și orez cu lapte. Nouă ne-a plăcut asta, mai ales că Petru este obișnuit cu mâncarea gătită. Abia așteaptă să mănânce la masă cu copiii și să mai cerșească biscuiți.

       

      1. CAMERE – SISTEM DE SUPRAVEGHERE. Ar trebui să punem mână de la mână și să facem o petiție pentru o lege care să impună obligativitatea instituțiilor din sistemul de stat de a avea camere de luat vederi. S-au mai schimbat legile între timp, vezi GDPR. Dar consider că, printr-un acord scris, părinții ar trebui să aibă acces la imagini video live din creșă și grădiniță.

       

      1. LOC DE JOACĂ/CURTE. Un alt criteriu foarte important pentru noi a fost ca copiii să fie scoși afară, în curte. Și da, indiferent de anotimp, la creșa de Stat, au ieșit zilnic la joacă.

       

      Subiectul creșa este unul delicat. Dacă vei aștepta momentul potrivit pentru a-ți duce copilul, nu va veni prea curând. Pentru că vom considera că niciunul dintre noi nu e pregătit: nici copilul și nici părinții. Pe de altă parte, cei care nu sunt nevoiți să se întoarcă la muncă și pot sta cu copilul sau au alte variante ajutătoare, pot spune pass creșelor. Colectivitatea, așa cum spuneam la început, vine cu bune și cu mai puțin bune. Răcelile, bolile, mucii care nu se mai termină cu lunile, sunt provocări serioase pentru o familie. Cel putin pentru noi, perioada îmbolnăvirilor a însemnat un stres major. Dar a trecut; ba chiar ne-am călit, ne-am îmbolnăvit unii de la alții până am învățat că toate fac parte dintr-un parcurs absolut normal. Simplu nu este, așa cum milioanele de emoții și de contradicții îți vor acapara mințile. Eu, una, mi-am reproșat constant că am făcut pasul ăsta, că nu sunt o mamă bună, că am exagerat ducându-l pe Petru la creșă, că ar fi trebit să mai rabd puțin și să mai rezist acasă câteva luni, să dau proiectele și munca la o parte și să mă concentrez numai asupra lui. Dar, am privit la rece situația: ajunsesem la epuizare psihică și fizică, chiar dacă mai aveam 6 luni până să mă întorc la muncă. Însă, nu știam pe ce lume mă aflu, nu reușeam să mă odihnesc nici ziua și nici noaptea, iar calitatea atenției mele asupra lui era din ce în ce mai scăzută pe fiecare zi ce trecea. Între frustrare și oboseală, am ales creșa. Am început cu pași mici, de la 8 la 12 pentru primele 6 luni. Apoi, când a învățat să facă la oliță, dar, mai ales, să doarmă la prânz cu ceilalți copii, am înțeles că e pregătit să stea până seara.

      Te sfătuiesc să ai răbdare cu întreg procesul, dar mai ales să ai încredere în personalul care lucrează în creșă. În ciuda tuturor gândurilor sabotoare, copilul tău va fi pe mâini bune. Va fi alături de alții, la fel de vulnerabili, de mici, de sensibili. Apoi, e posibil să-i placă la nebunie la creșă. Suntem ființe sociale, iar interacțiunea de la o vârstă atât de fragedă va însemna o cărămidă importantă în temelia personalității lui.


sneakers 1

My best friends

Stăteam și mă uitam ieri la ei și mă gândeam prin câte momente mi-au fost alături. Ani la rând, mii de zile, de dimineți și de seri în care am plâns, am râs, am tremurat și m-am rugat să fie bine. Toate emoțiile mele adunate la un loc, toate gândurile, toate temerile, toate frământările, toate clipele de pură fericire, de reușită, de ambiție, de continuu și neobosit efort, toate astea și încă multele altele au fost momente pe care le-am trăit mereu împreună. Alături de ei m-am transformat într-o nouă persoană, am învățat anduranța, am învățat să merg și mai departe, să am răbdare, să-mi depășesc limitele, să nu renunț. Doar dacă ar putea vorbi. Numai dacă ar putea spune cât de importante și cât de decisive au fost experiențele noastre împreună.

Ca în orice prietenie, o parte obosește uneori, alta cedează, dar dacă treaba-i trainică, lucrurile se repară de la sine. Am obosit pe rând, când eu, când ei și am cedat în reprize. Sunt 6 ani de când ne întâlnim aproape zilnic. Le sunt recunoscătoare pentu că nu m-au trădat niciodată. Au stat lângă mine când nu mai vedeam nici speranța, nici lumina. M-au ajutat să-mi regăsesc motivele de fericire și să nu uit niciodată că viața e cea mai prețioasă. Mi-au așezat inima la loc până a reînceput să bată în același stil galopant. Nu s-au supărat, nu m-au comentat, nu m-au comparat cu nimeni. Nu mi-au întors spatele, nu m-au judecat atunci când delăsarea a fost cel mai bun confort. În ciuda munților, a văilor, a hăurilor pe care le-am avut de străbătut în ultimii 5 ani, m-au așteptat, iar eu m-am întors.

Prietenii mei cei mai buni sunt o pereche de adidași pe care i-am primit la nașterea lui Petru. De atunci si până azi i-am purtat cu mine peste tot. Peste hotare, în case noi, în case vechi, în vacanțe și prin valizele pline ochi. Și chiar acum, când aproape că își dau ultima suflare, încerc să-i fac să nu renunțe. Le sunt atât de recunoscătoare încât mi-e greu să mă despart de ei. Sunt o parte din mine, un simplu obiect care a putut să facă o mare diferență. Mi-au fost alături în 3 momente critice: m-au ajutat să scap de cele 26 de kilograme acumulate în sarcină, m-au ajutat să nu cad pradă depresiei odată cu mutarea la München și m-au ținut la suprafață în pandemie. Fără ei și miile de ore petrecute împreună, poate că viața mea ar fi fost și ar fi arătat cu totul altfel.

Thank you old fellows!


fake

Deci fentăm realitatea?

În lunga și nesfârșita mare a declarațiilor mamelor care mă înconjoară, și uneori ale unor postări pe care le citesc razant pe Instagram, nu găsesc mai niciodată sinceritate. Mamele, fie prietene, fie cunoștințe, aleg de foarte puține ori să aibă curaj și să vorbească direct și brut despre cât de grea e maternitatea. 

În ciuda Comunismului și a lipsurilor financiare în care au trăit mamele și bunicile noastre, maternitate nu pare să fi fost o corvoadă. Cel puțin eu nu am auzit bunici plângându-se de cât de greu și imposibil le-a fost să crească copii iar apoi 5 rânduri de nepoți. Noi, însă, cu toată tehnologia și viața mult mai simplificată, abia dacă reușim să facem 2% din ce făceau ele. Spre deosebire de noi, ele aveau mereu o clacă a femeilor care se ajutau unele pe altele, a unor vecine mai în vârstă care mai crescuseră vreo două generații de copii înaintea lor și care erau voluntare, gata mereu să le sară în ajutor cu o mână sau măcar cu-n sfat. Ce să mai zic de supicile, mâncăricile și tăvile cu prăjituri care tranzitau scara de la un etaj la altul… Dar am crescut așa, cu o semi-comunitate de femei care înconjurau copiii și erau acolo pentru tinerele mame. Ieri aș fi vrut să am o vecină la care să merg în capot și să bat la ușă, să mă plâng juma’ de oră, să fiu primită cu brațele deschise și lăsată să bocesc până mi se limpezește mintea la loc.

Maternitatea e dureroasă din toate punctele de vedere. Devii mamă într-o clipă și toate bornele ți se dau peste cap fără să fi realizat cum și când. Poate că sunt femei care reușesc să facă un tango perfect în viața lor, între copil, soț, muncă/carieră și propriile trăiri. Sau sunt femei care nu văd lucrurile așa, care merg din inerție sau care nu au conceptele mele. Dar ieri mi-a venit atât de greu haina maternității încât corpul meu a reacționat fizic la toate lucrurile pe care le aveam de parcurs, la toate listele pe care le aveam de bifat și la toți stimulii exteriori. Pur și simplu am sucombat într-o stare de epuizare fizică și emoțională, fără să știu exact ce anume m-a răpus. Dar lucrurile se adună, la fel și oboseala, și stresul de  a le face cât mai bine pe toate și de a nu da rateuri. Și, la fel cum societatea românească te învață, fără măcar să fi știut, niște lecții de anduranță, tot ea îți bagă pe sub piele, încă de mic, ideea că “hai, încă se poate, mai mergi puțin, dă-i înainte”. Doar gândiți-vă cum suntem crescuți, să tragem de noi ca de niște câini morți la teme, la școală, ca mai apoi, adulți fiind, să fi pietrificat, betonat complet sentimentul și iluzia asta în tot și-n toate din viața noastră. Cât am stat în Germania, am reușit să învăț lecția prioritizării. Să aleg, dintr-o listă lungă de lucruri, doar pe cele mai importante. Celelalte puteau să aștepte, să fie amânate, lăsate pentru mai târziu într-un colț al agendei. Dar în România mă simt în permanență strânsă cu ușa. Aici timpul este mult mai comprimat și mai perisabil. Încerc zilnic să fac slalom prin trafic, prin agendă, prin mesaje, prin îndatoriri și prin mintea mea care se gândește non-stop la ceva. Un slalom care, iată, se traduce uneori în epuizare completă.

În momentul în care am devenit mamă am încercat să mă pregătesc mental și emoțional pentru noua aventură. Am încercat să înțeleg și să mă așez liniștit pe un loc mai în spate. Am încercat să așez fiecare așteptare în dosarul ei și să mă feresc de gândul imposibilității. Văzusem cu ceva ani înainte ce înseamnă depresia postnatală și am hotărât să nu mă lovească și pe mine. Așa că nu m-am gândit la maternitate ca la ceva ce va pune lacăt pe orice posibilitate din viața mea. Ci ca la o perioadă care va fi dificilă, dar care va trece. Bebelușul s-a transformat într-un băiat cu întrebări pertinente, cu nevoie egale cu ale noastre, cu dorințe, emoții, frământări și o viață independentă de a părinților lui. Maternitatea de început s-a transformat în maternitate medie, urmând ca la adolescența lui Petru să devină majoră. Dar este la fel de solicitantă și angoasantă. Nu mă plâng de faptul că e greu să crești copii. Spun doar că, în zilele noastre, e o foarte mare provocare să duci o viață echilibrată. Ah, da, desigur, sunt femei care au crescut 5-7-9 copii. Dar nu știu nici cum și nici care le-a fost parcursul acestor copiilor. Noi astăzi se pare că suntem mai “speciali”. Le vrem pe toate. Iar toate au un preț, au o notă de plată care se achită întotdeauna sub o formă sau alta. Unele femei o achită prin renunțarea la carieră, alte familii o achită prin divorț, alții printr-o detașare completă de fiecare membru al familiei (mâncăm cina împreună, în rest fiecare e la treaba lui), iar cei mai înțelepți sunt cei care mai taie din porții – porțiile de nevoi, porțiile de muncit ca salahorii și porțiile de timp irosit aiurea.

Maternitatea e o provocare constantă, continuă, din care ar fi grozav să învățăm sau să ne ajutăm unii pe alții. Nu am de dat lecții, ci doar de învățat. Dar aș vrea să o fac domol, fără să-mi bage nimeni pe gât rețeta succesului. Și oricât de obosită aș fi, o să mă ridic, o să mă scutur și o să-mi înfig și mai bine picioarele în pământ. Pentru că cineva depinde de mine și așteaptă să facem o trântă ori o întrecere cu mașinuțele. Apoi îi sunt datoare femeii din oglindă, cu cearcănele vineții și fire de albe la tâmplă. Ei îi sunt datoare mai mult decât oricui pe lume. Are nevoie de un somn bun, o ora strașnică de sport și o plimbare cu iubitul care o ține mereu strâns de mână. Pentru că, dacă ea e bine, totul din jurul va funcționa.

Vulnerabilitatea nu e o boală. E o stare naturală a omului viu, care își pune întrebări și își răspunde cu voce tare, poate-poate mai aud și se mai întreabă și alții. Vulnerabilitatea e o stare pe care trebuie să le-o explicăm și copiilor noștri. Ca să fie capabili să o trăiască și să o recunoască apoi la alții.


Education

Educated

Cu cât călătoresc mai mult, cu atât devin și mai atentă la oamenii din jurul meu. Oameni pe care îi descopăr prin locurile prin care ajungem și cu care intru în vorbă, pentru că sunt curioasă să aflu ce gândesc despre viață și lumea în care trăim. Și, cu cât mai des am astfel de experiențe, cu atât mai mult ajung la concluzia că educația, ca formă de autodisciplină, are cel mai mare impact în viața fiecăruia dintre noi. 

Anul trecut am citit Educated, de Tara Westover și, la fel ca lucrurile pe care le observ în jur, cartea a accentuat și subliniat ideea pe care tocmai am scris-o mai sus. 

Educated este o carte-jurnal care exact despre asta vobește: cum să faci să-ți depășești condiția și cum să devii cea mai bună versuine a ta chiar dacă datele problemei nu te ajută. Este o carte cu o puternică încărcătură emoțională și cu un șir de evenimente care e posibil să bată dong-uri ori să trezească demoni în sufletul cititorului. Nu e o carte pe care să o parcurgi relaxat pentru că prezintă povestea brută și brutală a unei fete dintr-o familie radicală de mormoni care, de la a nu ști bine să citească, reușește prin propria voință să devină o adolescentă râvnită de cele mai mari universități din lume. Este o carte despre părinți și copii, despre convingerile adulților și impactul decisiv pe care îl au asupra viitorului și de altfel al vieții copiilor lor. 

Este o carte care merită citită de cât mai mulți părinți, mame și tați deopotrivă pentru că epoca actuală, în care căutăm cele mai bune variante de educație pentru copiii noștri, s-ar putea să ne trișeze. Și spun asta pentru că educația actuală, cea pe care o oferă sistemul, oricare ar fi el – de stat sau privat – a rămas în urmă cu ceea ce pune și va pune pe masă viața însăși. 

Cartea este un cumul de trăiri, evenimente, contradicții și fapte care, poate, vi se vor părea absurde. Și, oricât de anacronice par, s-au întâmplat în epoca actuală, într-o țară pe care, de multe ori, o considerăm “a tuturor posibilităților”. Autoarea este născută în 1987, iar cartea a apărut în Statele Unite în 2018.

Cu nici trei săptămâni în urmă mă aflam în Statele Unite, într-un campus universitar excat ca cele pe care le vedem prin filme și un singur lucru mi-a trecut prin minte: educația încă mai este pentru doar două categorii de oameni – cei bogați și cei foarte determinați. Autoeducația, însă, este pentru oricine. Oricine are capacitatea, nevoia și dorința de a depăși o linie pe care o impune societatea sau propriul arbitru.

Închei prin a spune că Educated nu se traduce prin educat, ci prin cultivat, învățat. Oricâtă școală am avea, oricât de tare i-am supune pe copiii noștri unor sisteme de învățământ așa și pe dincolo, cred cu tărie că pasiunile noastre și natura fiecăruia dintre noi vor face diferența pe lume. Dacă ne vom încuraja copiii să facă și să fie ceea ce își doresc, atunci suntem cu toții salvați.