Pentru cineva ca mine, care a avut probleme cu greutatea în adolescență, să iei 26 de kilograme pe timpul sarcinii poate fi un subiect major de stres. Cu toate că reușisem de foarte mulți ani să fixez problema kilogramelor în plus și să adopt un stil de viață cât mai echilibrat, sarcina a însemnat cea mai fericită perioadă a vieții mele, moment în care am decis să mă relaxez și să îmi fac toate poftele. Nu am mâncat atât de mult pe cât de multă apă a reținut corpul meu, însă m-a stresat fantastic gândul la ce o să se întâmple cu mine după ce nasc. Așa că, la nici 2 săptămâni de la naștere, am sunat un medic sportiv nutriționist și l-am rugat să îmi facă un program alimentar și de sport personalizat. L-a bufnit râsul și m-a rugat să mă concentrez doar asupra copilul. Restul, după 4 luni de la naștere. Cezariana a fost și ea un impediment în a-mi relua antrenamentele, însă am înlocuit mersul la sală cu cât mai mult mers pe jos. Când am avut OK-ul medicului, m-am pus serios pe treabă, cu program alimentar special și trei antrenamente pe săptămână. Am fost atât de dornică să revin în formă, încât am ales antrenamente cardio de anduranță maximă. În loc să lucrez 40 de minute, lucram peste 100 de minute. Sportul a fost, și de data asta, singurul și cel mai consistent suport psihic și fizic. Toată schimbarea pe care a dus-o sarcina în viața mea pe toate planurile, a însemnat o uzură mentală majoră. Nopțile lungi ți nedormite, problema alăptatului, canalele înfundate, angoasele din ce mai prezente și mai puternice, rutina, izolarea pe care o aduce nașterea, au făcut să nu mă simt deloc în largul meu. Probabil că toate astea sunt stări firești pentru o proaspătă mamă. Știam că sunt etape trecătoare, dar voiam să mă uit în oglindă și să recunosc personajul, pe mine, așa cum eram înainte de sarcină.
Șase luni de muncă asiduă și de dietă ținută cu strictețe – dietă recomandată de medic, proteică, pentru că am alăptat pe tot parcursul acestei aventuri – m-au ajutat nu să reintru în formă, ci să dobândesc o condiție fizică în care nu mai fusesem niciodată până atunci. Chiar dacă eram obișnuită cu sportul și făcusem sport cu un antrenor personal până în luna a 8-a de sarcină, acum eram mai determinată ca oricând să nu renunț și să am cele mai bune rezultate. Și chiar asta s-a și întâmplat. Între viața de proaspătă mamă, provocările familiale și munca care începuse să bată la ușă, am reușit să mă concentrez foarte bine și pe sport. Așa am descoperit ce corpuri fantastice avem și cât de mult ne ajută chiar și în condiții limită. Nu înțeleg nici astăzi de unde am avut atâta ambiție și anduranță în fața unor exerciții fizice pe care astăzi mi-e mult mai greu să le fac. Dar au fost hormonii, a fost timpul limită și promisiunea față de mine însămi de a deveni o variantă mai bună, și nu mă refer doar la partea fizică. Am avut luni de muncă sisifică, muncă fizică de anduranță, cu multe sărituri și repetiții, cu transpirație și lacrimi ale unei minți care pe alocuri voia să mă saboteze și să mă facă să renunț. După 2-3 ore de somn pe noapte și dureri crunte de coloană (de la poziția de alăptare), am continuat lupta cu mine însămi. Îmi amintesc că mi-a luat 1 lună să fac o flotare întreagă, că mă chinuiam enorm la genuflexiuni pentru că mușchii abdominali nu erau 100% recuperați, iar a face 10 burpees era ca și cum m-ar fi împușcat cineva în cap. Am lucrat acasă, într-un colț de sufragerie, fără niciun alt echipament sau aparat special. Pas cu pas, am adunat reușitele așa cum aduni cioburile unei oglinzi sparte în mii de bucățele. Îmi găteam mâncarea, îi preparam și lui Petru piureurile de fructe și legume, mergeam între 10 și 15 km zilnic pe jos, ca mai pe seară să-mi fac rutina de sport. Astăzi, la 5 ani distanță de pasajul ăsta, sunt surprinsă și mândră de mine în același timp. Am depus atât de multă muncă și am dat dovadă de o ambiție fantastică. Dar toate astea m-au ajutat să obțin chiar mai mult decât ce visam. Am reușit să scap de angoase, să mă echilibrez emoțional și să îmi iau doza maximă de endorfine care să mă ajute să savurez fiecare clipă alături de copilul meu minunat. Fără sport aș fi fost altcineva. Cineva străin de mine, nefericit, trist, absent.
Corpul și mintea noastră sunt mult mai puternice decât credem. Știu să țină balanța dacă le susținem și le dăm o mână de ajutor. Pentru cele care nu ați mers încă pe drumul depășirii confortului, pentru cele care credeți că kilogramele în plus vor rămâne cu voi pentru restul vieții sau pentru cele care nu aveți încă curajul de a vă depăși frica, tot ce vă pot spune este că se poate. Poate chiar mai mult și mai bine decât vă puteți imagina. Contează doar să luați decizia fermă de a sări pe partea cealaltă, acolo unde mental și fizic sunteți așa cum vă doriți să fiți. Apoi, cu efort și concentrare, totul devine realitate. Gustul endorfinelor este magic. Sunt desertul meu preferat și praful magic care menține echilibrul în viața oricărei mame.