Categorie: Motherhood

Jurnalul unei mame sentimentale 3.

Mai e timp pentru umor?

Ieri stăteam cuminte la semafor, cu radioul închis (lucrez la tehnica “ascultă-ți gândurile” – nu o recomand neaparat) și deodată mi se pare că aud ceva. Cineva țipa undeva, dar nu pricepeam unde. Mă uit în retrovizoare și descopăr: o fată de vreo 20 de ani zbiera la semafor din propria mașină. I-am putut citi pe buze: “băăăă, hai o datăăăăă, haai o datăăă, că moooor”. Țipa cum țipi într-o criză, într-un moment de viață și de moarte. Era transfigurată, roșie la față, cu obrajii ca două mere scoase din cuptor. În dreapta mea, unul cu o șapcă pe ochi, mă claxona și dădea ochii peste cap, îmi arăta degetele și țuguia buzele a la “du-te-n…” pe motiv că nu-l las să treacă în față. Nu-l văzusem cât timp priveam spectacolul din spatele meu.

Timp de 3 intersecții m-am tot întrebat ce ne face să fim atât de crizați. Întâmplările în sine sunt de un absurd spumos. Să țipi la tine în mașină ca la balamuc spre un semafor sau să o înjuri pe una că nu se dă 3 cm mai în față, sunt fenomene hilare.

Numai că nimeni nu mai râde. La nimic, de nimic. Nu mai e cool nici mișto-ul, că ne stricăm Chakra păcii și ne pocnește Karma-n bot la întoarcere. Nimeni nu se mai hlizește, nimeni nu mai șușotește. Adolescenții-s serioși așa cum erau bunicii lor pe vremea lui Ceașcă. Ba chiar se îmbracă cam ca ei pe vremea lor: cu mult negru și cu niște încălțări cu 3 numere mai mari. Nimeni nu zâmbește, nimeni nu spune o poantă.

M-am trezit deunăzi făcând mișto de o căciulă de pe capul unui manechin în timp ce stăteam la coadă într-un magazin. Gluma, bună, dar m-am simțit ca și cum aș fi fost cu bunică-mea la biserică. Toată lumea zgâia ochii pe principiul “aici nu se râde!!”. Mai aveam puțin și mă șâșâiau, că stric Zen-ul de la rând.

Dar seriozitatea e mână-n mână cu prostia. Seriozitatea afectată, aparent inteligentă, trișată de priviri goale și de buzele prin care se respiră. Seriozitatea care ar vrea să impună respectul și atenția celorlalți nu prin ceva marcant, ci prin etc-uri care nu trebuie menționate.

Las mai jos câteva lucruri pe care le-am auzit în jur în ultima perioadă. Poate-poate stârnesc un zâmbet, dacă nu râsul:

O doamnă își trăgea de lesă cu maximă putere câinele prin parc. La un moment dat îi spune:

– Haidaa odată de aicilea, că te rup în bătaie de nemernic puturos…

Tata și fiul ies de la film, la care tata îi spune băiatului de vreo 8 ani:

– Ți-am mai zis că nu vreau să te uiți la cucul altor bărbați, că de asta vin cu tine la baie. Dacă ești tâmpit, te duci cu capul în alte pisoare.

O doamnă și un domn traversează strada în timp ce vorbeau despre un fost coleg. Domnul adaugă:

– Nu ai ce explicații să-i găsești. Pur și simplu era programat pentru eșec.

O bunică îi explica unei mame din parc:

– Nu, nu va merge, dragă, la zoologică pentru că e deja sălbatic copilul ăsta.

Eu, în 311, în timp ce pun geanta pe scaunul de lângă mine ca să pot răspunde la telefon. Doamna din față îmi trage una peste genunchi și-mi ordonă:

– Trage-ți, tu, geanta mai aproape!

Viața între stații, pe peroane, la semafor, în magazine, la coadă sau la operă, exact despre asta este: despre episoade în care ar trebui să râdem și să observăm mai mult ce se petrece în jurul nostru. E singurul remediu de a ține Botox-ul departe. Botox-ul și alte lucruri care, se pare, nu au leac.

 


Tu câți monștri ai la tine sub pat?

Răbdarea este provocarea vieții mele. Răbdarea cu procesele prin care trebuie să trec, răbdarea cu timpul, răbdarea în relațiile cu alții. Dar, cel mai des, răbdarea de a pricepe lucruri pe care mi-e greu să le înțeleg.

Suntem după o săptămână de epuizare fizică și psihică. Petru crește, intră într-o nouă perioadă a vieții lui și ar cam face orice să sară în Liga Băieților Mari, acolo unde se vorbesc chestii noi, mai interesante și mai palpitante. În Liga Băieților Mari nu se mai doarme la prânz, înveți să scuipi pe jos, descoperi vorbitul în invective, te scarpini între picioare, râgâi și te pârțâi de față cu oricine în ideea că, odată ajuns în Ligă, îți cam permiți orice. Dacă te uiți bine la acești “Băieți Mari”, abia dacă știu să mănânce singuri, să vorbească sau să nu plângă la o privire anapoda din partea unui alt băiat la fel de mare ca și el. Dar viața exact din asta este făcută: să te dezvolți, să intri în etape noi, în găști noi, să faci lucruri tâmpite, să înveți din ele.

Aș putea să stau ore întregi să scriu, să descriu și să creionez portretele-robot ale “Băieților Mari”, de altfel atât de “mari” încât nu se pot trezi dimineața ca să meargă la grădiniță. Dar nu despre ei vreau să vorbesc astăzi, ci despre ce se întâmplă în lumea din care provine fiecare dintre ei și cum apucăturile lor ne afectează circuitul emoțional și intim.

La începutul săptămânii trecute, copilul meu a venit acasă speriat într-un hal cum nu l-am mai văzut niciodată. Motivul: unul dintre colegii noi le-a povestit cu lux de amănunte despre filmele horror pentru copii pe care el le urmărește pe Tik Tok. În filmele astea este un anume personaj care spintecă oamenii, le taie capetele, le scoate ochii, le suge creierii prin urechi, le rupe fiecare os cu satârul, etc… Zi de zi acest copil i-a bătut la cap pe ceilalți băieți cu povești de șoc și groază în care toate camerele sunt pline de sânge și unde nimeni nu mai trăiește. Săptămâna s-a terminat cu îndemnul: aveți grijă ce faceți, că o să vină după voi, acasă, o să vă caute și o să vă găsească, apoi o să vă omoare pe toți. Pe voi și pe părinții voștri!!!

Dau timpul înapoi cu nici mai mult mici mai puțin vreo 30 de ani când, exact la vârsta lui Petru, într-o vizită la niște prieteni de familie care aveau video, am văzut filmul Chucky. Aveam vreo 6-7 ani și țin minte că mi-a luat ani să nu mă mai gândesc că, de undeva de sub pat, din podul bunicii sau de printr-un boschete, poate sări la mine păpușa ucigașă. Mă uitam pe unde merg, voiam să dorm cu lumina aprinsă, să fiu mereu cu cineva în cameră, să nu stau singură nicio clipă. Eram de-a dreptul îngrozită.

Ca și Petru, am fost crescută într-o familie de oameni normali, unde se ascultau povești, se citeau cărți și nu eram expuși la nicio bruiere constantă a creierului. Erau anii 90’, aveam deja televiziune prin cablu și puteam să stăm cu ochii lipiți de ecran cât era ziua de lungă, însă ai noștri aveau reguli stricte despre ce înseamna rația zilnică de TV.

Spuneam în intro că răbdarea mă provoacă. Caut răbdarea de a pricepe lucruri pe care mi-e greu să le înțeleg. Și nu pot să înțeleg sub nicio formă de ce un părinte alege astăzi să-și lase copilul de izbeliște pe Tik Tok sau cu ochii în orice alte jocuri video, pline de violență și de o agitație pe care îi va fi greu să o domolească pentru tot restul vieții lor. Nu am răbdare să pricep de ce mamelor, părinților deopotrivă, li se pare o glumă subiectul expunerii copiilor la orice canal generator de violență. Nu îmi explic de ce nu își pune nimeni întrebări vis-a-vis de comportamentele nu ultra, ci mega violente ale copiilor lor.

Fiecare își crește copilul după cum îl duce capul, însă ce facem dacă modelul lor se ciocnește foarte tare de modelul nostru? Atâta vreme cât trăim într-o societate și trebuie să conviețuim, cum reușim să găsim calea de mijloc? Dacă lui Petru i-a fost extrem de greu să doarmă noaptea, să se liniștească și să fie nedezlipit de noi zile la rând, prietenul lui de la grădi, care a asistat și el la poveștile horror, a făcut pipi în pat toată săptămâna, a țipat și a zbierat în somn.

Pledoaria mea este despre măsură și bun simț. Într-o lume atât de agitată, în care noi, adulții, nu avem răgaz pentru nimic, în care ne foim constant către și dinspre ceva, e mare nevoie de liniște. E nevoie de liniște și de părinți care să iasă ei înșiși cu ochii din telefoane și televizoare, care să-și țină copiii în brațe și cărora să le arate lumea dincolo de toate astea, petru că liniștea se învață acasă și durează o viață întregă.

 


“Mami, m-ai fi iubit la fel de mult?”

Subiectul de astăzi este despre integrarea copiilor cu nevoi speciale în grădinițele și școlile de stat. Este un subiect pe care l-am ocolit dintotdeauna, chiar și din rolul de jurnalist, pentru că este unul greu, extrem de sensibil și în lipsă acută de legislație pertinentă în România.

Mama mea a fost o învățătoare cu performanțe profesionale excepționale. În cei 30 de ani de carieră a dat nas în nas cu toate tipologiile de copii, fie cu nevoi speciale, fie normal dezvoltați, și a reușit să-și facă un renume din felul în care a putut să integreze copiii cu nevoi speciale în clasele obișnuite din Învățământul de Stat. Cât efort a depus ca lucrurile să iasă bine timp de patru ani de școală, ca acești copii să poată fi ghidați și instruiți odată cu ceilalți, vă pot spune doar atât: sisific. Pentru anii 90’, de când am amintiri clare ale unor situații de la mama de la școală, stigma era una singură: handicapați. Sună brutal, însă cred că este timpul să nu ne ascundem după degete și să spunem lucrurilor pe nume. Așa s-a întâmplat dintotdeauna în România. Marginalizarea copiilor cu probleme a fost directă, vădită, fățișă și fără scrupule. Foarte mulți educatori/învățători au încercat să paseze copiii cu dizabilități de la unii la alții sau de la o școală la alta pentru simplul motiv că nu au avut în primul rând mijloacele de a gestiona astfel de situații, iar apoi cheful de a face asta.

Subiectul este dificil în primul rând pentru că nu vrea nimeni să vorbească despre el. Este ca un cartof fierbinte pe care îl aruncăm de colo-colo fără să ne intereseze. Pentru că așa am fost crescuți să gestionăm situațiile în care nu suntem implicați direct. După principiul “Nu mi se întâmplă mie”, pasăm problemele cât mai departe de noi. Dacă eu am fost copilul al cărui mamă a adus acasă toate cazurile sociale posibile, de la mame abuzate fizic, la copii traumatizați, părăsiți de părinții care au plecat la muncă în Spania, și până la copii cu întârziere mintala, pe care mama a reușit să-i învețe carte, astăzi observ în jurul meu o atitudine care îmi dă fiori pe șira spinării.

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre faptul că, la grădinița copilului meu, în aceeași grupă cu el, a venit din acest an și un copil cu nevoi speciale. Nu am aflat asta din partea grădiniței, nici de la educatoare, dar mi-am dat seama din povestirile lui Petru. Zilnic au loc ciocniri fizice între acest copil și ceilalți. Probabil că vrea să se integreze în gașca celorlalți, să se joace alături de ei, să facă tot ce fac ceilalți, dar nu vorbește bine. Dacă ceilalți observă că el are o problemă, atunci îl ignoră. Dacă el se simte dat la o parte, îi împinge. Și, astfel, încep ciocnirile, plânsetele și restul de frustrări de ambele părți. Educatoarea este doar una. Una care trebuie să gestioneze toate conflictele, dar să se și țină de programa școlară. Ce se întâmplă cu acești copii pe parcursul unei ore, asta este o altă poveste, pentru că nu pot și nu știu cum să stea în bancă, ca ceilalți. Se vor foi, se vor duce de 10 ori la toaletă, vor cânta, vor dansa, asta în timp ce ceilalți se ocupă de fișele de lucru și trebuie să fie atenți la ce lucrează.

În definitiv, frustrarea este uriașă. A tuturor, de toate părțile. Însă nu despre neajunsuri, despre legi date cu picioarele și variante nefuncționale vreau să vorbesc astăzi. Ci despre empatie. Titlul textului a venit de la Petru care, într-o discuție pe care o aveam pe marginea noului său coleg, în care îi explicam că acești copii au nevoie de înțelegere și de acceptare, el s-a blocat și, aproape plângând, m-a întrebat dacă l-aș fi iubit la fel de mult în cazul în care el însuși ar fi fost un copil cu nevoi speciale. Marele nostru avantaj, ca familie, este că ne creștem copilul empatic. Apoi este faptul că am intrat în contact cu copii cu nevoi speciale și am aflat mai multe despre ei, despre lumea lor interioară, despre cum este indicat să te raportezi la ei și la familiile lor epuizate și, de cele mai multe ori, dezarmate.

Probabil că, din punct de vedere legal, lucrurile nu se vor schimba prea mult. Dar putem noi să ne schimbăm. În primul rând să ne schimbăm atitudinea. Faptul că le explicăm acasă copiilor noștri despre ce înseamnă relaționarea cu copiii cu nevoi speciale, faptul că trebuie să fie calmi și să aibă răbdare cu ei, să nu-i bruscheze, să nu țipe la ei și să-i lase să fie exact așa cum sunt. Aici este cheia către o societate normală. Dacă noi suntem destul de inteligenți și de răbdători cu ceilalți, dacă avem înțelegere și bun-simț față de situațiile deloc, absolut deloc ușoare prin care trec acești copii și familiile lor, atunci, poate că lucrurile vor sta altfel.

Închei prin a spune că mama a reușit să scoată geniul dintr-un copil cu nevoie speciale care astăzi studiază în Statele Unite, la MIT. Contează doar să vrei să faci o diferență în viața celuilalt. Doar să vrei.


Pe Planeta Fericită toți oamenii sunt triști

Ideea textului de față mi-a venit în urma unei discuții cu prietena mea Anna, în timp ce ne plângeam una alteia de cât de complicat e uneori să gestionezi lucratul de acasă cu treburile de făcut prin jur și restul e activități care încep, volens-nolens, după ora 17, în fiecare zi.

Copiii noștri sunt de aceeași vârstă și adesea conversațiile sunt compuse doar pe marginea lor: ce facem cu copiii, la ce școli vor merge copiii, ce le dăm să mănânce copiilor, la ce activități merg copiii și restul de etc-uri de care, declar cu mâna pe inimă și fără pic de remușcare, că sunt sătulă uneori ca toamna de ploi. Numai că, în lungile și interminabilele noastre discuții, Anna face o remarcă:

–  Nu pot să pricep cum mama s-a descurcat cu 3 copii, nu cu unul ca mine. A avut un job full-time, ne-a crescut pe toți singură, fără bone sau bunici, ne gătea și ne făcea prăjituri, iar în plus avea hobby-urile ei de care s-a ținut toată viața. Împletea, picta, desena, făcea goblen. Nu am auzit-o niciodată să spună că îi este greu, că s-a săturat, că nu are chef. Ba din contră, seara stătea cu tata la un pahar de vin și povesteau despre cum le-a fost ziua, stabileau bugetele și discutau despre ce cărți voiau să mai citească. Și le citeau!!! Eu nu am timp nici să mă pieptăn, darămite să mai și citesc…

M-am uitat la ea cu un zâmbet ponosit, pentru că toate astea îmi sunt și mie familiare. Pentru că, ce făcea mama ei, făcea și mama mea, chiar dacă una trăia în Germania iar cealaltă în România. Am zâmbit amar pentru că mi-au revenit brusc în minte momente asemănătoare, când eram mică și la noi în casă mirosea permanent a ceva bun.

Am plecat acasă cu gândul la ce mi-a spus Anna. Primul instinct a fost să mă scot admirabil din situație și să declar în mintea mea că mamele noastre nu au avut job-uri la fel de solicitante ca noi, că programul maică-mii începea la 7 și se termina la ora 13, nu ca noi, că nu se termină niciodată. Apoi mi-am dat seama că bat câmpii. Mama mergea la muncă cu două mijloace de transport, nu avea mașină de spălat vase și restul de achiziții urbane de ultimă generație cum avem noi astăzi, precum aspiratoare inteligente care îți fac singure casa lună, fiare de călcat cu extra nori de aburi care calcă în doi timp și trei mișcări, și cred că lista poate continua. Mamele noastre făceau totul singure singurele, de la prima geană de lumină a zilei și până când luna le trimitea la culcare.

Noi astăzi nu avem hobby-uri. Nu aveam preocupări inteligente. Nu avem nimic care să ne țină conectați la viața brută, la viața reală. Dar avem telefoane. Acolo unde lumea e perfectă și foarte fericită. La un click distanță de deschide în fața noastră o planetă nouă unde, tot ce trebuie să faci este să te zgâiești la alții. Alții sunt perfecți, fac sport, călătoresc, se îmbracă după ultima modă, au copii și mai perfecți, care nu au colici, nu urlă, nu răcesc, nu iau antibiotic și dorm toată noaptea tun. Și, cu atâtea exemple de oameni perfecți de pe Planeta Perfectă din telefonul tău, cum să-ți ardă să stai în picioare și să coci plăcinte? Doar vrei și tu unghii perfecte, o frunte fără riduri de expresie și buze mai senzuale. Pe Planeta Perfectă nimeni nu se plânge, pentru că toată lumea e la shopping. La shopping de vise, de lucruri care să ne facă mai fericiți sau, cel puțin la fel de perfecți ca și ceilalți.

Dar, oricât aș încerca să glumesc pe seama acestui subiect, adevărul rămâne același: suntem proprii noștri prizonieri. Suntem, la nici două generații depărtare de părinții noștri, oamenii fără chef, fără prieteni, fără o viață echilibrată, concretă, plină de ce trebuie ea să fie: realitate. Nu avem timp de nimic pentru că ni-l irosim pe nimic. Nu ne mai bucură nimic pentru că avem prea mult. Nu avem hobby-uri pentru că nu vrem să facem nimic. Pandemia a fost un exercițiu bun în care unii dintre noi au realizat că viața e rotundă. Te duce exact acolo de unde ai plecat. Contează doar ce ai învățat pe parcursul călătoriei tale.


10 lucruri pe care le putem îmbunătăți în viața copiilor noștri

Textul de față, ca toate cele pe care le postez aici, provin în marea lor majoritate din experiențe personale, mai mult sau mai puțin intime și astfel sper să le fie de folos și celor care ajung la ele. Multe din lucrurile prin care am trecut prin ceea cea se numește “maternitate” au fost pentru mine, în cea mai mare parte, terifiante. Terifiante pentru că nimeni nu te pregătește pentru ce are să devină jobul vieții tale, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Așez mai jos o listă a lucrurilor cu foarte mare însemnătate pentru noi, ca familie, și noi ca indivizi maturi în relație cu un om mic ai cărui pași suntem datori să-i îndrumăm către o viață mai bună și mai echilibrată decât am putut noi s-o descoperim atunci când ne-a fost “prezentată” de părinții noștri.

  1. Regula celor 25

În primăvara anului trecut Petru a avut un episod pasager de tulburare a vederii, lucru care a provocat o panică uriașă în sufletul lui, apoi în al nostru pentru că nu știam cum să-l ajutăm dar, mai ales, ce anume a generat asta. Am început investigații serioase la pediatri, apoi la medici oftalmologi, iar în cele din urmă am ajuns la Neurologie. După analize și ample discuții cu medicii, am aflat că, odată  supuși la ecrane fără limită, copiii noștri pot dezvolta o serie de sindroame și tulburări neuronale. Omul, ca ființă, nu a fost proiectat să i se spele creierul în fața unui ecran. Ba din contră. A fost creat să discearnă și să aibă contact cu exteriorul prin toate celelalte simțuri. Conform medicilor, niciun copil nu ar trebui să fie expus ecranelor mai mult de 25 de minute pe zi. Petru este bine, nu a pățit nimic grav înafară de o sperietură serioasă pe care a dobândit-o în urma vizionării unor desene foarte agresive. Fusese într-o vizită și noi nu am știut la ce anume se uitase. Dar aplicăm regula celor 25 și nu am mai avut episoade bulversante de atunci.

  1. Fără agresivitate fizică și verbală

Ar fi simplu să stau în fața calculatorului și să dau indicii despre cum să crești copii mai buni, să fiu meschină și ipocrită și să declar că eu nu mi-am bătut copilul și nu am țipat la el niciodată. Aș fi vrut din tot sufletul să fie așa, dar mă tem că adevărul este altul. Ca multe alte mame epuizate emoțional și fizic, am căzut și eu în capcana agresivității.  Dar nu ajută pe nimeni cu nimic, ba din contră. Violența este arma cea mai nocivă pe care o putem îndrepta spre proprii noștri copii. Va crea comportamente la fel de agresive și va săpa șanțuri adânci în viitorul lor emoțional. La fel și injuriile. De ce să-i faci “cretini, idioți, tâmpiți, dobitoci”? Nu am nicio explicație, dar mi-ar plăcea să-mi poată spune un părinte ce a produs bun faptul că i-a spus copilului “prost” timp de 10-15 ani. Nu vă jucați niciodată cu vorbele. Nu se uită niciodată.

  1. Alimentație echilibrată și atenție la dulciuri

Vrem sau nu să recunoaștem, copiii noștri sunt victimele unei alimentații proaste și a unui exces de dulciuri. Văd adesea copii mici, de până în cinci ani, supraponderali la nivelul maxim depășit de mult, cu burți care atârnă, copii care nu prea aleargă sau se joacă pe motiv că obosesc prea repede. Apoi copii care, la nici 3 ani, au deja carii sau plombe. Cu siguranță că alimentația noastră, a tuturor s-a schimbat, însă nici noi ca părinți nu pare să ne agităm prea mult pe seama acestui subiect. Din păcate dulciurile țin loc de timp petrecut împreună cu copiii noștri, sunt deja celebrele treat-uri cu care îi cumpărăm și îi liniștim tocmai ca noi, adulții, să nu avem prea multe dureri de cap. Nu ne place să-i auzim plângând și țipând și ne cumpărăm astfel liniștea de moment cu ciocolată, pizza sau paste. Am auzit extrem de des mame spunând că ori nu știu cum să gătească, ori că nu au timp. Și înțeleg ambele variante. Dar de la a ști la a vrea e un singur pas.  Se numește voință. Youtube-ul te învață repede să faci orice, de la ciorbă la gogoși. Iar cât privește timpul, niciodată nu avem destul, dar ne putem face loc pentru orice este important în viața noastră.

  1. Anturajul cu persoane nepotrivite

Oricât de ciudat sună, am ales să stăm departe de anturaje care ne crează angoase, care generează comparații și restul de lucruri nocive. O bonă fără răbdare, care nu îi poate explica copilului noțiuni elementare sau este incapabilă să-i citească cursiv o poveste cap-coadă, un bunic care preferă să-i arate pe Facebook ce mai fac colegii de liceu sau prieteni de la grădiniță care se joacă „de-a scuipatul și pumnii” sunt doar câteva exemple pe care nu le doresc în preajma copilului meu. Viața este formată și din părți negative, dar sunt datoare să-mi expun copilul la contact cu oameni mai buni și mai calmi măcar în perioada copilăriei mici. Va avea destul timp să-și facă propriile impresii despre cei din jur.

  1. Mai mult timp în natură

Proiectul Green Renaissance mi-a ridicat la fileu un gând pe care îl am din totdeauna: omul departe de natură e un om gol. Iar copiii care nu sunt crescuți aproape de natură se vor obișnui greu cu ea. Natura pare să fi devenit la fel de greu accesibilă ca și mâncarea sănătoasă. Probabil, din comoditate, din prea multă uzură psihică, preferăm să ne baricadăm în case și să ne căutăm alinarea pe canapea. Însă, atât pentru noi, dar mai ales pentru copii, experiențele tactile și senzoriale din natură sunt generatoare de echilibru și fericire pură. Pescuitul, alergatul prin băltoace, culesul castanelor, al nucilor, al frunzelor, drumețiile, noutatea locurilor în care nu au mai fost niciodată, atenția la zgomote noi și toate poveștile care se pot crea în jurul excursiilor în natură îi vor face curioși și fericiți. Prima aventură pe munte, primul picnic pe timp de iarnă, cu ceai fierbinte la termos, sunt amintirile pe care le vor păstra pentru totdeauna.

  1. Odihna

Odinha este la fel de necesară precum alimentația, statul la aer și liniștea. Poate că sună învechit, poate că nu, însă somnul de prânz nu este o aberație sau un moft al părinților cu un spirit mai “retrograd”, ci reprezintă o necesitate fizică. Repausul psihic și fizic au un rol esențial de regenerare și recuperare. Eu una o privesc ca pe o investiție în sănătatea noastră. Că este uneori imposibil să creezi rutina somnului de prânz copilului tău, de acord. Și mie mi-a fost cumplit de greu să nu renunț și să nu mă dau bătută pentru simplul motiv că îmi lua cel puțin o oră să-mi conving copilul să fac somn de amiază. Dar, după o muncă Sisifică, am reușit. Am albit, dar am reușit.

  1. Ora de “plictiseală”

Ora de plictiseală este o chestiune pe care am descoperit-o în America. Am înțeles că este un principiu care se aplică în școli sau în after-school-uri, când copiii sunt îndemnați să aibă un timp intim, doar al lor, în care să doarmă dacă vor, dacă nu să citească sau să se uite în tavan și să se gândească. Se poate aplica copiilor de peste 4 ani, cei care sunt destul de mărișori încât să înțeleagă și să adere la proces. Acasă, găsesc mană cerească „ora de plictiseală”, un timp al fiecăruia dintre noi, în care putem citi, ne putem odihni sau face orice altceva care ne sparge rutina comună.

  1. Responsabilități

Dacă noi suntem generația copiilor care făceau de toate de la vârste fragede, astăzi copiii noștri nu prea se descurcă singuri cu nimic. Nu se descurcă pentru că noi îi asistăm 24 din 24 și nu avem răbdare ca să-i lăsăm să greșească. Îi ducem și aducem de la școală, le facem paturile, îi spălăm pe dinți până la 12 ani și nu știu de ce avem dorința patologică de a le ușura viața vis-à-vis de orice. De noi depinde, ca părinți, cât de descurcăreți și independenți vor fi încă de mici. Consider că responsabilizarea copilului este una dintre cele mai importante lecții de educație. Îi va ajuta să fie autonomi și să înțeleagă efortul care se depune în jurul lor, ca toate lucrurile să fie funcționale.

  1. Reguli bilaterale

În momentul în care impui unui copil o regulă, trebuie să fii sigur că și tu o poți respecta. Dacă tu poți face asta, îi arăți prin exemplul propriu că e posibil să fii serios și, astfel, nu produci frustrări obligându-l pe el să facă ceva ce tu nu poți. Trebuie să te asiguri că regulile pe care le impui nu sunt absurde și că îmbunătățesc viața lui sau a ta/voastră ca familie în mod vizibil, consistent. Educația fără reguli e ca vara fără soare – nu prea înțelegi nimic din ea.

  1. Socializarea în comunitatea de vârsta lui

Copiii au nevoie de copii. Unii mult mai devreme, alții mai târziu, însă socializarea, joaca, dinamica grupului, constituie o parte uriasa în dezvoltarea lor. Sunt mulți părinți care se tem de Grădiniță, iar la subiectul “Creșă” îi apucă groaza. Motivul, mereu același: bolile. Eu am ajuns să privesc motivele astea ca fiind hilare, pentru că generația mea a servit creșă și grădiniță pe pâine și nu a mai murit nimeni, mai ales pe timpuri în care nu existau toate medicamentele și toate adjuvantele de astăzi. Bolile au devenit o adevărată sperietoare și nu pot să înțeleg de ce, pentru că fără a trece prin ele, copilul nu va fi mai puternic. Bolile sunt parte din dezvoltarea lui naturală. Dincolo de boli, creșele și grădinițele ne educă copiii și îi ajută să se dezvolte mai repede decât pe cei care nu le frecventează. Apoi interacțiunea dintre copii, negocierile pe care le fac de mici și prieteniile pe care le leagă sunt incontestabil, liane către o viață mai echilibrată.

Închei prin a spune că iubirea e cea mai importantă parte din relația cu copiii noștri. Iubirea necondiționată, deplină și totală pentru făptura pe care ai adus-o pe lume. Iubirea este singura care rămâne mărturie, dincolo de orice listă și orice strategie de parenting. Iubirea creează oameni mai buni, mai calmi, mai îngăduitori și mai echilibrați.


Jurnalul unei mame sentimentale 2.

 Parteneri de conversație

Vremea e caldă, iar frunzele joacă un joc doar de ele știute. Se împing, se flutură și dansează pe o muzică pe care mulți nu o aud niciodată. Ei doi stau cuminți pe o bancă, într-o liniște mută, de parcă părinții i-ar fi pedepsit pentru fapte incorigibile. În jur e atâta forfotă, atâta viață și atâta speranță, încât pare greu să nu poți ridica ochii din telefon. Par să nu se fi cunoscut sau se se fi întâlnit înainte de a se fi așezat pe bancă. Numai că doi băieți, de-ai zice că sunt pogorâți din icoane, blonzi și cârlionțați, li se adresează cu “mamă și tată”. Unul dintre ei a venit să ceară apă, altul, să se plângă de frac-su. După intervenții scurte de muștruluială și amenințări cu plecatul acasă, mama își continuă vizionările în lumea paralelă cu realitatea momentului. Pare pierdută, îndepărtată și decupată din prezent, pe o planetă favorabilă, unde totul e idilic.  Se uită în telefon cu atâta concentrare și zâmbește ecranului ca un copil atunci când își vede mama că intră pe ușă. E îmbrăcată modest, are mâini muncite și un chip peste care timpul pare să fi trecut ba greu, ba în fugă. În cele câteva episoade în care și-a privit copiii în ochi, fața a spus adevărul pe care îl spune ori de câte ori iubirea de mamă își întâlnește pruncii: că pentru ei merită să faci orice, oricât, oricând. Candoarea din ochii unei mame nu se poate transpune în cuvinte. E o magie de moment în care eternitatea stă confortabil.

De partea cealaltă a băncii timpul e într-o altă dimensiune. Poate că la fel și spațiul. Dacă ea șade ghemuită pe un cotor de bancă, aproape retrasă și aproape ascunsă, el stă ca un Pașă. E mult și mare, într-o intenție pe care nu ți-e greu s-o recunoști. Picioarele-i sunt crăcănate de parcă Soarele însuși ar răsări dintre ele. Mâna dreaptă îi e petrecută pe după bancă, iar dacă nu ești atent, ai crede că ar ține-o pe ea de după gât. Dar nu-i așa. E doar un punct de sprijin pentru ca vizionarea meciului de fotbal între cele două echipe britanice să fie, aproape, ca acasă.

Băieții vin din nou, transpirați leoarcă de la alergătură și distracție. Îi spun mamei că le e foame. Ea le răspunde că le-a făcut salată de vinete. În timp ce le dă apă, băieții, de 8-10 ani, își trag unul altuia câte-un picior în burtă. Ea suspină și îi roagă să termine. În schimb, el se face că nu-i acolo, că nimic din jur nu există. Ea se ridică, băieții o iau fiecare de câte o mână și merg spre lumea lor intimă, acolo unde mama e cea mai bună zână în viață. El îi urmează, pune telefonul în buzunarul pantalonului și se uită în jur, compătimind parcă planeta pentru așa o zi bine dispusă. Nici ea, nici copiii nu se întorc să-i arunce vreo vorbă sau vreo privire. Le pare inexistent, indiferent.

Apoi, uitându-ma după ei, observându-le gesturile și ascultându-le conversațiile chiar și în lipsă de cuvinte, mi-am amintit-o pe madam Vlădescu, vecina de vis-à-vis de casa părintească, la care ajungeam cel puțin de două ori pe săptămână, în tranzit, pe motiv că îmi uitam mereu cheile acasă. Am petrecut atâta timp în casa ei și a domnului Vlădescu încât aproape că-i consideram bunicii mei. Și poate că nu aveau multe din ce aveau alții, însă la ei am descoperit demnitatea, iubirea în cuplu și alte lucruri importante.

Într-una din vizite, madam Vlădescu mi-a ținut o lecție despre cum să-ți alegi partenerul cu care vrei să trăiești restul vieții tale. Îmi aduc aminte ca ieri vorbele ei, cu toate ca au trecut mai bine de 30 de ani de atunci: “Draga mea, viața îți ia și tot viața îți dă pe măsură. Anii trec și aduc cu ei ce aduc, după care te trezești în aceeași casă, singură. Singură, iar dacă ai noroc, cu un moșneag așa cum ți l-ai ales. Dacă l-ai luat pentru frumusețe, ia-o de unde nu-i. Dacă l-ai luat pentru avere, atunci să-ți țină ea de urât. Dar, dacă l-ai luat pentru că ai avut ce să îți spui cu el, dacă ai lângă tine un adevărat partener de conversație, atunci timpul trece și habar n-ai când.”


Nu-i tăia aripile, lasă-l să zboare!

Vorbele au o viață a lor. Au o psihologie proprie, un traseu și un destin doar de ele știute. Sunt mână în mână cu gândurile și reușesc, printr-o forță nevăzută, să definească, uneori, destine.

Aș fi vrut să fiu atât de isteață încât să fi ajuns singură la ideile astea. Dar sunt o combinație a doi factori: a istoriei personale și a cărților citite. Probabil au să curgă multe pagini și multe taste vor fi bătute pe subiectul copilăriei. N-aș fi crezut vreodată  să mă pasioneze atât de tare parcursul omului mic către omul cel mare. Dar, odată ce am devenit mamă, parcă mi s-au deschis porțile, și mii de gânduri, amintiri și emoții de mult uitate m-au invadat. Prin Petru am ajuns să am din nou acces la copilărie și să mă gândesc infinit mai mult la cum a fost a mea.

Copilăria e de fapt o foaie albă de hârtie pe care desenăm și pe care ni se desenează harta, traseul, viața. Desenăm noi, copii fiind, împreună cu părinții, bunicii și alte personaje adulte cu care intrăm în contact. Pentru mulți dintre noi desenul rămâne cea mai frumoasă și prețioasă amintire. Pentru alții, o foaie plină de mâzgâlituri și pe care au pitit-o ca nu cumva s-o descopere cineva vreodată. Pentru mine, cu tot zgomotul de fond în jur, copilăria va rămâne cel mai iubit desen.

Vorbele au un rol esențial în această etapă. Sunt pilonii de care ne agățăm emoțiile, iar mai apoi devin stâlpii credințelor noastre. Iar astea toate se întâmplă pentru simplul motiv că un copil nu are încă capacitatea de a discerne și de a-și forma idei și trăiri bazate pe altceva în afară de mimică și cuvânt. Astfel, el va crede și va lua de bun tot ce aude sau tot ce i se exprimă prin gesturi. Magia cuvintelor intervine în viața noastră în momentele în care descoperim viața, exact atunci când nu știm să mergem, să ne exprimăm, să înțelegem prea mult din tabloul general la care suntem expuși.

Copiii sunt magici exact așa cum vin pe lume. Sunt vulnerabili, plăpânzi și 100% dependenți de comportamentele și vorbele adulților. Pe când Petru avea doar câteva luni, am citit un text al unui medic psihiatru american care făcuse o cercetare de câțiva ani pe subiectul mimicii și al tonului părinților în raport cu copiii lor. Copiii expuși la un mediu calm s-au dezvoltat de două ori mai bine decât cei care au trăit în medii agitate/agresive. Au dormit mai mult, au mâncat mai mult, au învățat să meargă și să vorbească mai repede decât ceilalți. Nu știu dacă m-a surprins foarte tare rezultatul studiului, pentru că e cumva natural ca lucrurile să stea așa. Uzi o floare și-o pui la lumină, crește. Dacă nu, se ofilește. Dar, ce am învățat și ce am aplicat au fost două lucruri: vorbitul constant și încurajările. I-am vorbit lui Petru non-stop și l-am încurajat în tot. Mereu i-am spus că poate, că știe, că se descurcă, că e bine ce face. Și pe toate astea am încercat să le camuflez în calm. “Camuflez”, pentru că de cele mai multe ori instinctul este de a-ți repezi copilul atunci când ceva nu iese bine, ori de a ridica vocea. Iar de nu, de a-l amenința. De câte ori nu ați spus lucruri de genul: „nu mai pui mâna pe mixer pentru că ai împrăștiat ouăle pe pereți” sau „de azi înainte nicio joacă la baie pentru că e plin de apă pe jos” ori alte aparent inofensive amenințări pe care le facem cu zecile, zilnic. La ele mulți părinți adaugă câteva perechi de palme, ciufuleli și zbierăte. Și, iată, după câțiva ani ne întrebăm de ce nu ne mai înțelegem cu copiii? Mimetismul este secretul. Se țipă la copil, va țipa și el. Îți bați copilul, va pocni și el. Ești calm cu el, atunci va fi un copil calm.

Scriu textul de față pentru că într-o țară ca România este greu să le explici generațiilor părinților și bunicilor noștri de ce e constructiv să-și păstreze calmul și să apeleze la un ton temperat. Chiar dacă în cultura populară românească zicala “vorba dulce mult aduce” e veche, cine înțelege de fapt ce înseamnă cu adevărat sau cine o mai pune în practică în educația copiilor?

Închei prin a spune că adultul calm se formează din copilărie, atunci când pe foaia de hârtie încă mai putem șterge norii, chiar dacă în jurul nostru plouă des.


Jurnalul unei mame sentimentale 1.

Diminețile

Dimineața se rupe de noapte printr-un crăcănat obscen când, printre picioarele întunericului, se întind scrâșnind două gene de lumină bleagă. O gașcă de ciripitoare au găsit momentul oportun și dau startul bârfelor de ieri. Vorbesc una peste alta, se îngână, se ceartă și se iau la harță până când corul se completează cu o familie flămândă de ciori tupeiste care, aproape că-ți intră-n casă prin geamul deschis de la bucătărie. Stolurile guralive prind glas și mai puternic. O hărmălaie cu ecou se rostogolește în somnul tău până când e spart cu totul de mașina de gunoi care începe și golește, una câte una, pubelele de pe stradă. Apoi ziua începe să devină rotundă: ambreiaje răgușite care se înfurie și încep să tușească, claxoane disperate care anunță nerăbdarea vreunui funcționar public de a semna primul condica pe ziua de astăzi.

Zeci de familii sorb câte-o gură de cafea, de ceai sau de lapte. Alte zeci întind untul pe o felie de pâine, iar ceilalți mestecă în gol gălbenușul fiert ori prea tare, ori prea moale. Pieptenii s-au apucat deja de arat podoabe capilare ciufulite de pernele cu miros de gâscă udă. Dușul bolborosește adormit, iar oglinzile sunt reflexii blazate ale dimineților chinuite. În timp ce un tată fredonează melodia de la radio, mama e nervoasă că nu-și găsește pudra furată de fii-sa alaltăseară, roasă și băgată în șoșonul calului de pluș, pitit și el în lada patului, atunci când bona a aruncat la nervi alte 4 jucării care zornăie și fac scandal și care n-o lasă să moțăie la prânz, deși n-ar trebui.

La etajul 7 din 10 o adolescentă se machiază cu albastru pentru prima dată. Îi tremură mâna, dar nu se lasă. Trage cam gros o linie paralelă cu genele de sus. Pe a doua o comite și mai grav, pentru că ta-su urlă la ea din sufragerie. Îi zice că face pe el dacă o mai lălăie mult prin baie. Fata se șterge încet cu o bucată de hârtie igienică, lucru care, pe la ora prânzului, are să-i aducă iritația vieții ei, plus o serie de scatoalce de la ta-su, pe motiv că “cine a pus-o să se machieze?”.

La parter, doamna Sofroni îl pupă pe Charlie în bot. E cam la fel de bătrân ca și ea. O dihanie pe aproape patru picioare, dacă stângu’ spate n-ar fi fost prins la ușă de domnul Sofroni cu fix 6 zile înainte să dea colțul. Doamna Sofroni e mare cât masa, cu mâini ale căror coate sunt îngropate definitiv într-o pătură de grăsime pusă la păstrare în ultimii 50 de ani. Are aceleași tabieturi de când s-a făcut Lumea: 6 cabanoși trași la tigaie, juma’ de franzelă dată cu margarină, 2 cafele tari și un castron cu roșii tăiate felii, peste care presară 4 linguri de ulei de floare. Sarea curge precum ploaia de Octombrie. Multă și peste tot. Zice tuturor că roșia te menține tânăr și-n putere. Apoi, madam Sofroni deschide radioul, își aprinde o țigară, îl pune pe Charlie-n poală și începe să citească mesajele de pe Facebook. La 72 de ani socializează din plin. Are 123 de prieteni virtuali cărora le trimite zilnic bezele pe wall. Flori, urări și multe iconițe virtuale cu Sf. Arsenie Boca. Nu prea crede în Dumnezeu, dar zice că puțină pioșenie nu strică la bătrânețe. E mult mai prietenă cu dracu’, pe care-l amintește aproape la fiecare frază: “dracu știe, dracu poate, cine știe cine dracu s-a întâmplat.”. Oricum, urarea de care are parte oricine, când madam Sofroni se aprinde ca o bombă, este aceeași: “dracu sa te ia!”.

De multe ori ai impresia ca diminețile diferă de la unii la alții, dar nu-i așa. Mulți se chinuie să-și tragă pantalonii pe noile forme întoarse proaspăt din vacanță, mulți n-au chef de muncă, iar și mai mulți pun alarma pe repeat. În marea lor majoritate întârzie peste tot pentru că, așa cum spune Doamna Sofroni: “diminețile sunt urâte ca dracu”.


Poți să rupi o parte din tine?

Ne întâlnim uneori cu aceiași oameni și poveștile lor fără să înțelegem de ce. Sau, cel puțin, mi s-a întâmplat să mă ciocnesc de aceleași personaje fără măcar să le caut. Probabil că lecțiile se învață prin repetiție, iar întâlnirile sunt aparent întâmplătoare. Mi se pare ciudat că oamenii uită uneori că ne-am întâlnit, însă își încep conversațiile din același punct, ca mai apoi să le termine în abis.

Dacă am vreun defect profesional este că țin minte foarte bine oamenii, fețele lor, dar mai ales conversațiile cu ei.

– Nu vreți o căciuliță?

Așa a început conversația de astăzi. Exact așa mai începuse încă o dată, cu vreo 8-9 ani în urmă, când aceeași femeie mă întreba exact același lucru. Cum e viața, mă întreb uneori… De data asta, și după o pandemie care a lăsat urme vizibile pe ea, femeia de față mi-a povestit, o dată în plus, cu lux de amănunte, despre fetele ei și o viață pe care a trăit-o, se pare, cu un imens nod în gât. Dacă cu 8 ani în urmă eram rebelă ca o gazelă și mă dădeam în leagăn cu nepoții mei, astăzi doamna m-a găsit mai liniștită, mai temperată și mai albă pe la tâmple. Acum sunt alături de fiul meu și mâncăm pașnic o înghețată pe o bancă din parc, în timp ce ne uităm tăcuți la albastrul cerului. Se apropie de noi, cu ochi ageri, exact ca leoaica care-i gata să-și înșface prada. Are un stil zdrențuros de a se îmbrăca, iar dacă nu ești atent la felul în care îți vorbește, riști s-o iei drept cerșetoare. Mi-e cunoscută, o recunosc ușor, pentru că-i țin minte povestea. Se apropie de noi în straiele negre și ponosite. De la distanță și cu masca pe nas, mă întreabă din nou:

– Nu vreți o căciuliță de fetiță?

– Nu, vă mulțumesc frumos!

– Aaaa, văd că aveți băiat, dar poate faceți și-o fetiță, că-i păcat să-l lăsați singur.

– Cine știe…

– Păi să faceți, că sunteți tânără, că după aia nu mai aveți chef, nu vă mai arde…

Zâmbesc în sinea mea. Nu mă simt nicicum când oamenii apasă pedala către subiecte spre care nu ar trebui să se îndrepte, însă m-am obișnuit. Apoi tac. Petru se uită încruntat la ea. Mă întreabă dacă o cunosc. Îi spun că am mai văzut-o, iar el se liniștește. Doamna prinde curaj. O trage ața către mine. Își fixează și mai bine masca pe față și se așează la vreo doi-trei pași de noi.

– Știți, viața e ciudată. Daaaa, e foarte ciudată. Și nedreaptă!

– De ce spuneți asta?

– Păi nu vedeți? Faci copii, îi crești, te chinui cu ei și după aia, gata. S-a terminat. Te uită. Nu te plac. Le e rușine cu tine. Și e așa…

– Așa cum?

– E ciudat, ca să mă exprim elegant.

Tace. Tac și eu. Întoarce privirea și își mișcă piciorul pe pietrele de pe jos, ca și când ar șterge un desen făcut cu creta pe asfalt. Întorc și eu privirea, către parc și lumea care își păstrează ritmul.

– Știți, am și eu o nepoată. Dar e bolnavă. E, cum să vă spun eu, extrem de bolnavă. Are niște bube în cap, se scarpină mereu și e plină de sânge. E palidă, slaaaabă moartă. Și mai am și un nepot. Dar nu prea știu nimic de el.

– Ce are nepoata dumneavoastră?

– Păi nu se știe, e apatică. Nici maică-sa nu știe, care e medic…  Mda, e o situație așa ciudată cu copilul ăsta. E bolnavă.

– Cât de des vorbiți cu ea?

– Hmmm, nu prea vorbim. Nici cu maică-sa nu vorbesc.

– Cu fata dumneavoastră?

– Da, aia mare. Că cu aia mică nu vorbesc aproape niciodată. Eu nu le sun pe niciuna niciodată.

– De ce nu le sunați?

– Eh, uite așa, că nu vreau să le sun. Nu am ce să le spun. Eu sunt aici, ele sunt acolo, în Franța. Fiecare la casa ei, la treaba ei. Sunt ocupate, au viața lor.

– Sunt plecate de multă vreme?

– Ah, da, de peste 20 de ani. Au plecat la studii. Prima a plecat aia mare, apoi asta mică. E o diferență de șase ani între ele. Și asta mare a fost un exemplu pentru cea mică. Dar, știți, asta mare este absolut genială. A terminat prima Medicina și s-a dus la un stagiu de pregătire la Paris. Apoi a dat concurs și a rămas. De câțiva ani este directoarea unui centru de cercetare psihiatrică. N-a vrut-o nimeni. Când a dat concurs și l-a luat, au băgat francezii pe nepusă masă încă o probă, de departajare… Ca să îi găsească nod în papură, au făcut o comisie și au pus-o să dea un interviu. Toți colegii se ridicaseră în picioare în semn de protest. Că e femeie și că e româncă. Că postul e atât de important încât trebuie luat de unul de-al lor. Mă sunase seara, după interviu. Zice, „mamă, m-au pus să-mi imaginez o convorbire telefonică cu părinții unui pacient în stare critică”. Au crezut că îi fac o cheie. Le-a povestit 20 de minute ce ar spune la telefon. Voiau să vadă dacă poate fi creativă într-o situație critică. Și așa i-au dat postul. E prea bună pe meseria ei. Mult prea bună. Nu aveau cum s-o încuie…

– E interesant ce-mi spuneți…

– Dar ce rost are… Fata ei e bolnavă, ea a divorțat. Lucrează zi lumină, face naveta…

– Ziceți că a divorțat? Păi poate de asta e copilul bolnav. Suferă…V-ați gândit?

– Păi are tot ce-i trebuie, că și ta-su și mă-sa fac câte o căruță de bani. Și tac-su-i tot medic. Ortoped. Chirurg. Vă dați seama… Ta-su e un om de mare caracter, un doctor maaare, ne înțelegeam bine, îmi dădea tot ce avea mai bun când ne întâlneam. Mă punea în capul mesei. Eh, fii-mea nu-i așa cu mine, se face că nu exist…

– Da, dar fetița poate că e traumatizată de divorț. Poate că se simte singură, abandonată… Cine știe ce e în sufletul ei.

– Da, la asta nu m-am gândit. Să știți că sunteți un psiholog foarte bun!

– Nu sunt. Sunt și eu trecută prin viață…

– Aaaa, observ.

Și spune “observ” cu un mare zâmbet în ochi. Probabil că îi place că o ascult și că sunt atentă la ce îmi spune.

– Vedeți, viața e ciudată, ce vă spuneam…

– Nu cred că viața e ciudată.

– Ah, nu??

– Nu, deloc.

– Păi cum să nu fie ciudată când crești doi copii ca pe două flori și lor le este rușine cu tine?

– Cât de des mergeți la Paris?

– Nu merg. Niciodată.

– Cum așa?

– De ce să merg? Ce să fac? De ce să mă duc? Că și asta mica, fii-mea, tot medic e. Lucrează la un spital ceva mai departe de Paris. Dar nu mă duc. Ce să fac, să mă certe, să mă schimbe cu ce haine vor ele? Să mă comenteze mereu, că nu fac și nu dreg cum vor ele? Păi știți cum mă simt de câte ori vorbim? Ca un străin. Mereu se iau de mine, mereu îmi spun că mă îmbrac urât, că să îmi aranjez și eu părul, că sunt palidă, că nu mai am dinți în gură. Întruna e așa. Ca atare, stau la mine acasă.

– Dar ați avut o relație bună cu ele când erau mici, vi le-ați dorit?

Se gândește câteva clipe, apoi se uită fix în ochii mei și dă capul pe spate, țanțoș.

– Da, mi le-am dorit, că doar de asta m-am măritat. Să am o familie, nu?

Apoi tace și suspină adânc. Se gândește și își aranjează poalele fustei foarte lungi și foarte ample.

– Viața nu e simplă domnișoară. E ciudată. Și ele sunt ciudate. Nu mă plac. Le e rușine cu mine.

– Sunteți singură aici, în București?

– Da, acuma da, că a murit și bărbata-meu cu Corona asta. S-a dus în câteva zile. Oricum, era și ăsta un ciudat, un bețiv, un cheltuitor. Niciodată nu venea cu tot salariul acasă. Venea după o beție zdravănă cu ce-i mai rămăsese din bani. Eu nu sunt așa. Am fost harnică, păstrătoare, muncitoare, dar n-am avut cu cine. Acum sunt singură, cu televizorul meu, cu căciulițele mele. Păi ce, pot eu să le spun fetelor că fac căciulițe… Păi ce-ar fi la gura lor… Nu am voie să fac așa ceva, că mă vede lumea, că dacă am nevoie de bani, îmi trimit ele, să le cer lor. N-am nevoie de nimic. Nici de ele, nici de banii lor. Stau la mine acasă. E mai bine așa.

– Dar poate vă răzgândiți. Vine Crăciunul. Poate că, acolo, cineva are nevoie de dumneavoastră.

– Nu are nimeni. Sunt rele. Și sunt ciudate. Parcă nici nu sunt copiii mei.

Din nou tăcerea ne dă târcoale. Poate și pentru că în aer s-a așezat o tensiune a povestirii. O văd cum își face gura pungă, în semn de dezamăgire, că și cum pe jos e ceva ce-i provoacă greață.

– Haideți, că nu vă mai rețin.

– Mi-a făcut plăcere.

– Să faceți și-o fată, totuși… Nu că fetele ar fi mai aproape de mama, că doar le vedeți pe ale mele…

Apoi pleacă, șontâc-șontâc, cu punga plină de căciulițe după ea. Nu se mai oprește să întrebe nicio altă mama din parc dacă vrea sau nu să cumpere. Se îndreaptă încet, ca un nor de fum, spre ieșirea din parc, încărcată toată de povești și relații neterminate.

Acum, că închei textul, mă întreb de ce oare nu face și căciuli de băieți. Totuși, dacă chiar ai nevoie de bani și te pasionează să croșetezi, mă gândesc că nu-i foarte complicat să faci căciuli unisex, măcar. Dar toate-s albe, cu ciucuri ba roz, ba roșii. Sunt tichii de mărgăritar, imaculate, pentru fetițe mici, perfecte, ideale. Poate că femeia cu care am stat de vorbă e o Penelopa a relației cu proprii copii. O relație neîncheiată, imperfectă, dureroasă. Poate că toate căciulile ei, muncite și bibilite ca niște podoabe rare, sunt vârful icebergului unei inimi de mamă total îndurerată, total străină de bucăți ale ființei ei.


Între o brută și o nebrută, tu ce alegi?

Textul de față este destinat cu precădere mamelor de băieți. Conține fapte reale, umor și cinism cât cuprinde. Dacă sunteți sensibile la realitate și aveți simptome adverse, închideți și mergeți mai departe. A se consuma cu încredere. Nu expiră. Nici acum, nici altădată.

Când m-am hotărât să am rubrica asta pe site, am făcut o înțelegere cu mine: nu o să fiu zaharoasă doar pentru că mamele/femeile sunt principalul meu target. Am hotărât să fiu cine sunt mereu, directă și uneori mult prea directă și că voi scrie despre viața reală, nu ideală. Voi scrie despre ce văd, ce observ, ce mi-ar plăcea să pot schimba în societatea în care trăiesc. Nu îmi permit să dau sfaturi și să arăt pe nimeni cu degetul, că se ocupă deja alții de asta. Dar voi scrie pertinent și franc pe subiecte care merită atenția noastră, a tuturor. De ce? Pentru că suntem părinții unor copii care reprezintă viitorul. Și oricât de populist sau comunist sună, asta-i realitatea: suntem datori să creștem generații mai bune, mai umane, mai inteligente și mai responsabile decât am fost noi.

Acest text are la bază două evenimente legate de atitudinea mamelor de băieți vis-a-vis de fete, dar mai ales de felul în care își cresc copiii în raport cu sexul opus. Pentru cei care nu știu, sunt mama unui băiat de aproape șase ani, deci mă includ și pe mine în categoria de față.

Primul eveniment care m-a intrigat teribil – teribil e un cuvânt mult prea blând pentru ce am simțit atunci, dar nu am găsit momentan înlocuitor – a fost acum 4 ani, când Petru era încă mic și se juca în țarcurile pentru copii. La același loc de joacă la care ne aflam noi, mai era și un grup de 4-5 copii de școală (2 fete și trei băieți) – probabil clasa a 3-a, împreună cu bunicii și părinții lor. Din felul în care interacționau adulții, era clar că se știu de multă vreme, iar copiii lor petrec mult timp împreună. La un moment dat, una dintre fete, care se jucate de ceva vreme cu băieții (în timp ce cealaltă se uita în telefon), se duce la mama unuia dintre băieți și vorbește cu ea la pertu. Voi reda mai jos conversația întocmai, așa cum am scris-o atunci în agendă (16 Mai 2018):

– Mirela, Vlad mi-a stricat jucăria. I-am spus să nu tragă de ea și a făcut-o intenționat. A tras până a rupt-o. Uite, vezi? E stricată, e stricată!!

– Aha, înțeleg.

După acest răspuns cuprinzător și mai mult decât reconfortant pentru fata în cauză, mama își cheamă băiatul, timp în care fetița aștepta nerăbdătoare soluționarea problemei. Era clar că pentru ea e o mică-mare dramă și căuta confort, înțelegere și un răspuns abil din partea adultului:

– Vlad, fă-te încoace.

– Ce e?

-Sofia spune că i-ai rupt jucăria. (mama băiatului nu avea niciun chef să gestioneze drama Sofiei)

– Păi ea mi-a dat-o.

– Ți-am dat-o să te joci, nu să o strici, strigă Sofia disperată.

– Auzi, Sofia, lasă-mă să vorbesc cu Vlad, du-te și te joacă.

Sofia pleacă la bunică-sa în timp ce se uită în urmă cu speranța ca ceva, cumva, să vină în ajutorul ei. Ajunsă la bunică-sa începe să plângă, mai degrabă de ciudă și de lipsă de sprijin din partea mamei lui Vlad. Bunica o mângâie, îi șterge lacrimile și îi spune că nu e nicio tragedie. Că așa se întâmplă la joacă. Între timp, îmi ciulesc și mai bine urechile ca să aud cu precizie conversația mamă-fiu, curioasă să aflu în ce direcție va merge.

– Vlad, de câte ori, în mama dracului, ți-am spus să nu te mai joci cu asta? Dă-i porcăria de jucărie înapoi și las-o-n pace de isterică alintată. Hai, treci acasă că n-am chef de urletele ei.

Vlad bagă capul între urechi, merge la Sofia, îi dă jucăria și pleacă acasă. Între mama lui și bunica Sofiei rămâne loc doar de-un “La revedere!”, atât. Nu tu “ne pare rău”, nu tu „vă rugăm să ne scuzați”, nu tu „lăsați-ne să plătim pentru jucăria Sofiei”. Nimic. Absolut nimic. Iar nimicul ăsta mi s-a părut la fel de dureros ca dușul cu apă rece pe timp de iarnă. Dar nici Sofia și nici bunica nu au spus nimic. Niciun comentariu între ele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că nu era primul incident de acest fel și știau cum decurge o astfel de situație. Sofia mi s-a părut cea mai frumoasă fetiță din lume, cu un păr creț și auriu ca soarele. Era tristă, dezamăgită și umflată de plâns. S-a dus apoi la prietena ei și au început să chicotească împreună.

Al doilea incident a avut loc aseară. În gașca în care se află Petru mai sunt alți doi băieți și o fată. Băiețoasă și energică ca și ei, nu se dă în lături de la nicio propunere de joc. E parte din distracția pe bază de testosteron, care include pistoale, uneori karate, alteori alergat ca gândul și ca vântul. La un moment dat, unul dintre băieți îi dă un pumn în cap atât de tare încât am văzut-o cum se prăvălește pe tartan. M-am ridicat instinctiv. Apoi am văzut cum tatăl ei se duce și-o culege de jos. Astfel de pocneli, dar mai ales insulte copilărești, sunt mai mult decât frecvente din partea aceluiași băiat. Ce spune mama lui în situația de față: oftează, zbiară la copilul ei și, cel mai frecvent, dă ochii peste cap. Numai că aseară am auzit o replică mai mult decât “înțeleaptă”. În momentul în care fata urla de durere pentru că o pocnise, de fapt, cu un pumn în ureche, mama băiatului a grăit:

– Haide, măi, că pe vremea noastră nu ținea nimeni cont de cât de tare ne băteam între noi. O să-ți treacă. Ce atâta dramă?

Și, da, poate că așa este. Pe vremea noastră ne băteam cu poftă, cu pumni și cu picioare, dar nu aș numi asta un reper și nici nu l-aș da drept exemplu. E drept, copiii se ceartă, copiii se împacă, iar rolul nostru ca părinți, în astfel de situații, ar trebui să fie de mediatori. Să îi ascultăm și să ne prefacem măcar că îi înțelegem, chiar dacă nu avem chef de “dramele” lor. Dar consider că e odios ca o mamă de băiat să încurajeze astfel de comportamente în relație cu orice ființă umană, dar mai ales cu fetele. Trebuie să fii troubled dacă îți înveți fiul, lumina ochilor tăi și rațiunea ta de a fi, să devină o brută. Trebuie să fii pierdută și ușor deranjată să te faci că plouă și să nu-ți pese dacă fii-tu bate, scuipă, chinuie și umilește alți copii. Mai ales fete. Mai ales fete pentru că și tu ai fost, la rândul tău, o copilă lipsită de apărare. Și tu ai fost cândva, cumva, o fetiță care a avut nevoie de intervenția unui adult în raport cu un alt copil. Dar ai uitat. Ce mai contează prin ce ai trecut tu? Important e să ieși, ca de fiecare dată, basma curată. Sau poate că mă înșel. Poate că ai avut nenorocul sau proasta inspirație să ai acasă un partener nepotrivit, supărat pe viață. Poate că ai acasă un trântor de zile mari care îți face viața imposibilă. E un motiv mai mult decât pertinent pentru a fi amară. Dar de ce să crești un băiat la fel? Nu vrei o variantă mult mai bună și mai fericită?

Care sunt reperele voastre, ce și cum îi învățați pe viitorii bărbați să fie în raport cu partenerele, colegele, soțiile lor? Comportamentele se conturează de la vârste fragede. Eu, ca mama unui băiat, îl cresc așa cum mi-ar plăcea să fie și să se poarte orice bărbat în relație cu mine. Să aibă bun simț, să dea bună ziua, să îi pese de celălalt, să fie total non-violent, non-agresiv, verbal și fizic. Îl învăț că “ce ție nu-ți place, altuia nu face”, că orice mizerie, minciună, faptă, bună sau rea, se vor întoarce. Filosofia noastră e empirică, dar am aproape 40 de ani, și consider că am probat-o, pe mine cel puțin, cam în toate variantele posibile.

Dragi mame, nu vorbesc aici despre sexism sau despre girl power, ci despre discernământ. Să crești un copil empatic, un copil generos, un copil bun și blând este uneori greu, dar posibil și extrem de reconfortant. Greu pentru că implică multă energie, foarte mult timp petrecut împreună cu el, multe explicații, multe povești citite la somn sau ascultate. Multă joacă și exemple bune de urmat.

Nu alegeți violența, nu apelați la nepăsare și nu vă mai faceți că plouă în momentele în care puteți să schimbați ceva în bine. Poate că viața e o junglă, dar de ce să  creștem babuini?