Răbdarea este provocarea vieții mele. Răbdarea cu procesele prin care trebuie să trec, răbdarea cu timpul, răbdarea în relațiile cu alții. Dar, cel mai des, răbdarea de a pricepe lucruri pe care mi-e greu să le înțeleg.

Suntem după o săptămână de epuizare fizică și psihică. Petru crește, intră într-o nouă perioadă a vieții lui și ar cam face orice să sară în Liga Băieților Mari, acolo unde se vorbesc chestii noi, mai interesante și mai palpitante. În Liga Băieților Mari nu se mai doarme la prânz, înveți să scuipi pe jos, descoperi vorbitul în invective, te scarpini între picioare, râgâi și te pârțâi de față cu oricine în ideea că, odată ajuns în Ligă, îți cam permiți orice. Dacă te uiți bine la acești “Băieți Mari”, abia dacă știu să mănânce singuri, să vorbească sau să nu plângă la o privire anapoda din partea unui alt băiat la fel de mare ca și el. Dar viața exact din asta este făcută: să te dezvolți, să intri în etape noi, în găști noi, să faci lucruri tâmpite, să înveți din ele.

Aș putea să stau ore întregi să scriu, să descriu și să creionez portretele-robot ale “Băieților Mari”, de altfel atât de “mari” încât nu se pot trezi dimineața ca să meargă la grădiniță. Dar nu despre ei vreau să vorbesc astăzi, ci despre ce se întâmplă în lumea din care provine fiecare dintre ei și cum apucăturile lor ne afectează circuitul emoțional și intim.

La începutul săptămânii trecute, copilul meu a venit acasă speriat într-un hal cum nu l-am mai văzut niciodată. Motivul: unul dintre colegii noi le-a povestit cu lux de amănunte despre filmele horror pentru copii pe care el le urmărește pe Tik Tok. În filmele astea este un anume personaj care spintecă oamenii, le taie capetele, le scoate ochii, le suge creierii prin urechi, le rupe fiecare os cu satârul, etc… Zi de zi acest copil i-a bătut la cap pe ceilalți băieți cu povești de șoc și groază în care toate camerele sunt pline de sânge și unde nimeni nu mai trăiește. Săptămâna s-a terminat cu îndemnul: aveți grijă ce faceți, că o să vină după voi, acasă, o să vă caute și o să vă găsească, apoi o să vă omoare pe toți. Pe voi și pe părinții voștri!!!

Dau timpul înapoi cu nici mai mult mici mai puțin vreo 30 de ani când, exact la vârsta lui Petru, într-o vizită la niște prieteni de familie care aveau video, am văzut filmul Chucky. Aveam vreo 6-7 ani și țin minte că mi-a luat ani să nu mă mai gândesc că, de undeva de sub pat, din podul bunicii sau de printr-un boschete, poate sări la mine păpușa ucigașă. Mă uitam pe unde merg, voiam să dorm cu lumina aprinsă, să fiu mereu cu cineva în cameră, să nu stau singură nicio clipă. Eram de-a dreptul îngrozită.

Ca și Petru, am fost crescută într-o familie de oameni normali, unde se ascultau povești, se citeau cărți și nu eram expuși la nicio bruiere constantă a creierului. Erau anii 90’, aveam deja televiziune prin cablu și puteam să stăm cu ochii lipiți de ecran cât era ziua de lungă, însă ai noștri aveau reguli stricte despre ce înseamna rația zilnică de TV.

Spuneam în intro că răbdarea mă provoacă. Caut răbdarea de a pricepe lucruri pe care mi-e greu să le înțeleg. Și nu pot să înțeleg sub nicio formă de ce un părinte alege astăzi să-și lase copilul de izbeliște pe Tik Tok sau cu ochii în orice alte jocuri video, pline de violență și de o agitație pe care îi va fi greu să o domolească pentru tot restul vieții lor. Nu am răbdare să pricep de ce mamelor, părinților deopotrivă, li se pare o glumă subiectul expunerii copiilor la orice canal generator de violență. Nu îmi explic de ce nu își pune nimeni întrebări vis-a-vis de comportamentele nu ultra, ci mega violente ale copiilor lor.

Fiecare își crește copilul după cum îl duce capul, însă ce facem dacă modelul lor se ciocnește foarte tare de modelul nostru? Atâta vreme cât trăim într-o societate și trebuie să conviețuim, cum reușim să găsim calea de mijloc? Dacă lui Petru i-a fost extrem de greu să doarmă noaptea, să se liniștească și să fie nedezlipit de noi zile la rând, prietenul lui de la grădi, care a asistat și el la poveștile horror, a făcut pipi în pat toată săptămâna, a țipat și a zbierat în somn.

Pledoaria mea este despre măsură și bun simț. Într-o lume atât de agitată, în care noi, adulții, nu avem răgaz pentru nimic, în care ne foim constant către și dinspre ceva, e mare nevoie de liniște. E nevoie de liniște și de părinți care să iasă ei înșiși cu ochii din telefoane și televizoare, care să-și țină copiii în brațe și cărora să le arate lumea dincolo de toate astea, petru că liniștea se învață acasă și durează o viață întregă.