Perspectivele sunt cele care ne ajută să creionăm viitorul. Sunt cele datorită cărora ne vom crea așteptări bazate pe ce putem face, ce dorim să facem, apoi ce vrem să obținem. Lipsa perspectivelor înseamnă, de cele mai multe ori, lipsă de orientare și de orice altceva are de a face cu o viață trăită în echilibru.

Scriu astăzi mânată de zeci de emoții care mă împing de la spate. Emoții pe care le-am adunat din întâlnirile de săptămâna trecută. Am avut o săptămână plină de tet a tet-uri cu colaboratori și prieteni pe care nu-i văzusem de multă vreme. Și, oricâtă bucurie și mulțumire sufletească simt ori de câte ori îi văd, de data asta am ajuns acasă cu inima moale și mintea plină de întrebări. 

Nu știu ce au făcut ultimii 2-3 ani din noi, dar nimeni nu mai e la fel. Nici eu, nici alții, nici copiii noștri care au crescut cu limitări, cu constrângeri și o temere care nu ar trebui gustată la vârste atât de fragede. Am ajuns la fiecare revedere plină de aplomb și curioasă să stau la povești oameni pe care nu îi mai întâlnisem de cel puțin un an. Speram să ne bucurăm împreună cu același entuziasm care ne-a unit mereu. Dar entuziasm n-am găsit. Chiar și în zile toride de vară, cu soarele sus pe cer și cu miros de copaci înfloriți în jur, oamenii nu au găsit motive de bucurie. În locul ei stătea o blazare tristă și o formă ușoară de inadvertență. Încerc s-o numesc așa, ceva mai abstract, cu toate că termenul crud și brutal ar fi nebunie. 

Din cele 7 întâlniri, 5 au fost cu prietene vechi, toate mame. Dacă nu mi-ar păsa de fiecare în parte și dacă viața nu ne-ar fi pus pielea la încercare destul de serios, ba împreună, ba separat, probabil că nu aș fi amintit niciodată despre asta. Dar când ții cu adevărat la un om, nu poți să treci peste un șoc emoțional ca cel pe care l-am avut eu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În primul rând toate sunt nefericite în relația de cuplu. Și, cu toate că nu e de azi sau de ieri, craterele s-au accentuat și s-au agravat atât de rău încât una dintre ele a spus că “trăiesc în pat cu dușmanul”. Alta e victima relației total conflictuale dintre proprii părinți care, la 70 de ani, după o viață de scos ochii în fața copiilor, o fac acum și în fața nepoților pentru care numai un model de urmat nu sunt. Dar, ca să citez din prietena mea “chiar dacă mai au puțin și se omoară, barem știu că le dau de mâncare copiilor și îi scot în parc”. O altă prietenă este victima propriei persoane. În cele două ore cât am stat împreună, nu am auzit nici măcar o propoziție afirmativă pozitivă. E ba epuizată, ba foarte grasă, ba nimic nu îi place, ba totul e cu ghinion, iar lista asta poate continua în cascadă. Cea de-a patra prietenă nu are timp de nimic pentru că este măritată cu munca, cu toate că și-ar dori să stea mai mult cu copiii adolescenți care, de altfel, îi “mănâncă ficații și vor telefoane de șase mii de lei”. Ultima pe listă e mama a unui băiat de 10 ani căruia nu contenește să-i spună în fiecare zi că tac-su “s-a cuplat cu o pițipoancă”. 

Toate femeile în cauză sunt minunate. Sunt incredibil de inteligente și de ambițioase. Sunt total opuse una celeilalte, iar asta mă face să le prețuiesc foarte mult. Însă, după fiecare întânirile, m-am simțit călcată de câte o mașină. Nici una dintre ele nu a menționat un motiv, unul singur, de bucurie sau de mulțumire. Atâta blazare, atâta dezamăgitre, deznădejde, neîncredre față de partener, de părinți, de copii, de propria persoană și față de viață per ansamblu, nu mi-a fost dat să văd de multă vreme. Partea absolut alarmantă a fost să observ că nici una nu are o supapă sau o fereastră pentru o gură de oxigen. Când le-am povestit că la München mergeam joia la un grup al mamelor ca să socializăm și să ne clătim creierii, (grup unde mamele se adunau ca să învețe una de la alta diferite lucuri – de exemplu, una dintre mame era pictoriță și organiza cursuri de acuarelă; alta sculptoriță; alta era fotograf și preda tehnici foto – toate astea gratuit) au spus că nu aveam cu ce să-mi pierd timpul. 

Înțeleg că viața e schimbătoare și n-aduce anul ce-aduce ceasul. Dar tare ne-a intrat Ion Creangă pe sub piele. Drobul de sare e cel mai bun exemplu că, dacă vrei să te vaiți, păi de ce n-ai face-o… Și da, nemții nu sunt un exemplu bun pentru oameni pro-activi sau oameni care să ia poziție vis-à-vis de chestiuni nefuncționale. Însă de la ei am învățat o lecție esențială penru viața mea: să prioritizez. Dacă postul meu va rupe prietenii, înseamnă că nu au fost suficient de trainice. Însă îmi pare rău pentru prietenele mele. Și nu atât de mult pentru ele cât pentru copiii lor care sunt spectatori, dacă nu victime ale unor gânduri și decizii proaste pe care le fac zi de zi. Drobul de sare e mereu deasupra capului fiecăruia dintre noi. Diferența se face doar în momentul în care închizi gura și te ridici să-ți rezolvi problema. 

Perspectivele noastre sunt direct proporționale cu ceea ce suntem sau cine credem că suntem. Dar uităm, și nu ne aduce nimeni aminte, că noi suntem în permanență exemplu pentru copiii noștri. Dacă e bun, minunat. Dar ce facem dacă e unul mai mult decât veninos?