Menu
0
0

Etichetă: motherhood

Jurnalul unei mame sentimentale 3.

posted in Motherhood by admin on

Mai e timp pentru umor?

Ieri stăteam cuminte la semafor, cu radioul închis (lucrez la tehnica “ascultă-ți gândurile” – nu o recomand neaparat) și deodată mi se pare că aud ceva. Cineva țipa undeva, dar nu pricepeam unde. Mă uit în retrovizoare și descopăr: o fată de vreo 20 de ani zbiera la semafor din propria mașină. I-am putut citi pe buze: “băăăă, hai o datăăăăă, haai o datăăă, că moooor”. Țipa cum țipi într-o criză, într-un moment de viață și de moarte. Era transfigurată, roșie la față, cu obrajii ca două mere scoase din cuptor. În dreapta mea, unul cu o șapcă pe ochi, mă claxona și dădea ochii peste cap, îmi arăta degetele și țuguia buzele a la “du-te-n…” pe motiv că nu-l las să treacă în față. Nu-l văzusem cât timp priveam spectacolul din spatele meu.

Timp de 3 intersecții m-am tot întrebat ce ne face să fim atât de crizați. Întâmplările în sine sunt de un absurd spumos. Să țipi la tine în mașină ca la balamuc spre un semafor sau să o înjuri pe una că nu se dă 3 cm mai în față, sunt fenomene hilare.

Numai că nimeni nu mai râde. La nimic, de nimic. Nu mai e cool nici mișto-ul, că ne stricăm Chakra păcii și ne pocnește Karma-n bot la întoarcere. Nimeni nu se mai hlizește, nimeni nu mai șușotește. Adolescenții-s serioși așa cum erau bunicii lor pe vremea lui Ceașcă. Ba chiar se îmbracă cam ca ei pe vremea lor: cu mult negru și cu niște încălțări cu 3 numere mai mari. Nimeni nu zâmbește, nimeni nu spune o poantă.

M-am trezit deunăzi făcând mișto de o căciulă de pe capul unui manechin în timp ce stăteam la coadă într-un magazin. Gluma, bună, dar m-am simțit ca și cum aș fi fost cu bunică-mea la biserică. Toată lumea zgâia ochii pe principiul “aici nu se râde!!”. Mai aveam puțin și mă șâșâiau, că stric Zen-ul de la rând.

Dar seriozitatea e mână-n mână cu prostia. Seriozitatea afectată, aparent inteligentă, trișată de priviri goale și de buzele prin care se respiră. Seriozitatea care ar vrea să impună respectul și atenția celorlalți nu prin ceva marcant, ci prin etc-uri care nu trebuie menționate.

Las mai jos câteva lucruri pe care le-am auzit în jur în ultima perioadă. Poate-poate stârnesc un zâmbet, dacă nu râsul:

O doamnă își trăgea de lesă cu maximă putere câinele prin parc. La un moment dat îi spune:

– Haidaa odată de aicilea, că te rup în bătaie de nemernic puturos…

Tata și fiul ies de la film, la care tata îi spune băiatului de vreo 8 ani:

– Ți-am mai zis că nu vreau să te uiți la cucul altor bărbați, că de asta vin cu tine la baie. Dacă ești tâmpit, te duci cu capul în alte pisoare.

O doamnă și un domn traversează strada în timp ce vorbeau despre un fost coleg. Domnul adaugă:

– Nu ai ce explicații să-i găsești. Pur și simplu era programat pentru eșec.

O bunică îi explica unei mame din parc:

– Nu, nu va merge, dragă, la zoologică pentru că e deja sălbatic copilul ăsta.

Eu, în 311, în timp ce pun geanta pe scaunul de lângă mine ca să pot răspunde la telefon. Doamna din față îmi trage una peste genunchi și-mi ordonă:

– Trage-ți, tu, geanta mai aproape!

Viața între stații, pe peroane, la semafor, în magazine, la coadă sau la operă, exact despre asta este: despre episoade în care ar trebui să râdem și să observăm mai mult ce se petrece în jurul nostru. E singurul remediu de a ține Botox-ul departe. Botox-ul și alte lucruri care, se pare, nu au leac.

 

Pe Planeta Fericită toți oamenii sunt triști

posted in Motherhood by admin on

Ideea textului de față mi-a venit în urma unei discuții cu prietena mea Anna, în timp ce ne plângeam una alteia de cât de complicat e uneori să gestionezi lucratul de acasă cu treburile de făcut prin jur și restul e activități care încep, volens-nolens, după ora 17, în fiecare zi.

Copiii noștri sunt de aceeași vârstă și adesea conversațiile sunt compuse doar pe marginea lor: ce facem cu copiii, la ce școli vor merge copiii, ce le dăm să mănânce copiilor, la ce activități merg copiii și restul de etc-uri de care, declar cu mâna pe inimă și fără pic de remușcare, că sunt sătulă uneori ca toamna de ploi. Numai că, în lungile și interminabilele noastre discuții, Anna face o remarcă:

–  Nu pot să pricep cum mama s-a descurcat cu 3 copii, nu cu unul ca mine. A avut un job full-time, ne-a crescut pe toți singură, fără bone sau bunici, ne gătea și ne făcea prăjituri, iar în plus avea hobby-urile ei de care s-a ținut toată viața. Împletea, picta, desena, făcea goblen. Nu am auzit-o niciodată să spună că îi este greu, că s-a săturat, că nu are chef. Ba din contră, seara stătea cu tata la un pahar de vin și povesteau despre cum le-a fost ziua, stabileau bugetele și discutau despre ce cărți voiau să mai citească. Și le citeau!!! Eu nu am timp nici să mă pieptăn, darămite să mai și citesc…

M-am uitat la ea cu un zâmbet ponosit, pentru că toate astea îmi sunt și mie familiare. Pentru că, ce făcea mama ei, făcea și mama mea, chiar dacă una trăia în Germania iar cealaltă în România. Am zâmbit amar pentru că mi-au revenit brusc în minte momente asemănătoare, când eram mică și la noi în casă mirosea permanent a ceva bun.

Am plecat acasă cu gândul la ce mi-a spus Anna. Primul instinct a fost să mă scot admirabil din situație și să declar în mintea mea că mamele noastre nu au avut job-uri la fel de solicitante ca noi, că programul maică-mii începea la 7 și se termina la ora 13, nu ca noi, că nu se termină niciodată. Apoi mi-am dat seama că bat câmpii. Mama mergea la muncă cu două mijloace de transport, nu avea mașină de spălat vase și restul de achiziții urbane de ultimă generație cum avem noi astăzi, precum aspiratoare inteligente care îți fac singure casa lună, fiare de călcat cu extra nori de aburi care calcă în doi timp și trei mișcări, și cred că lista poate continua. Mamele noastre făceau totul singure singurele, de la prima geană de lumină a zilei și până când luna le trimitea la culcare.

Noi astăzi nu avem hobby-uri. Nu aveam preocupări inteligente. Nu avem nimic care să ne țină conectați la viața brută, la viața reală. Dar avem telefoane. Acolo unde lumea e perfectă și foarte fericită. La un click distanță de deschide în fața noastră o planetă nouă unde, tot ce trebuie să faci este să te zgâiești la alții. Alții sunt perfecți, fac sport, călătoresc, se îmbracă după ultima modă, au copii și mai perfecți, care nu au colici, nu urlă, nu răcesc, nu iau antibiotic și dorm toată noaptea tun. Și, cu atâtea exemple de oameni perfecți de pe Planeta Perfectă din telefonul tău, cum să-ți ardă să stai în picioare și să coci plăcinte? Doar vrei și tu unghii perfecte, o frunte fără riduri de expresie și buze mai senzuale. Pe Planeta Perfectă nimeni nu se plânge, pentru că toată lumea e la shopping. La shopping de vise, de lucruri care să ne facă mai fericiți sau, cel puțin la fel de perfecți ca și ceilalți.

Dar, oricât aș încerca să glumesc pe seama acestui subiect, adevărul rămâne același: suntem proprii noștri prizonieri. Suntem, la nici două generații depărtare de părinții noștri, oamenii fără chef, fără prieteni, fără o viață echilibrată, concretă, plină de ce trebuie ea să fie: realitate. Nu avem timp de nimic pentru că ni-l irosim pe nimic. Nu ne mai bucură nimic pentru că avem prea mult. Nu avem hobby-uri pentru că nu vrem să facem nimic. Pandemia a fost un exercițiu bun în care unii dintre noi au realizat că viața e rotundă. Te duce exact acolo de unde ai plecat. Contează doar ce ai învățat pe parcursul călătoriei tale.

Jurnalul unei mame sentimentale 2.

posted in Motherhood by admin on

 Parteneri de conversație

Vremea e caldă, iar frunzele joacă un joc doar de ele știute. Se împing, se flutură și dansează pe o muzică pe care mulți nu o aud niciodată. Ei doi stau cuminți pe o bancă, într-o liniște mută, de parcă părinții i-ar fi pedepsit pentru fapte incorigibile. În jur e atâta forfotă, atâta viață și atâta speranță, încât pare greu să nu poți ridica ochii din telefon. Par să nu se fi cunoscut sau se se fi întâlnit înainte de a se fi așezat pe bancă. Numai că doi băieți, de-ai zice că sunt pogorâți din icoane, blonzi și cârlionțați, li se adresează cu “mamă și tată”. Unul dintre ei a venit să ceară apă, altul, să se plângă de frac-su. După intervenții scurte de muștruluială și amenințări cu plecatul acasă, mama își continuă vizionările în lumea paralelă cu realitatea momentului. Pare pierdută, îndepărtată și decupată din prezent, pe o planetă favorabilă, unde totul e idilic.  Se uită în telefon cu atâta concentrare și zâmbește ecranului ca un copil atunci când își vede mama că intră pe ușă. E îmbrăcată modest, are mâini muncite și un chip peste care timpul pare să fi trecut ba greu, ba în fugă. În cele câteva episoade în care și-a privit copiii în ochi, fața a spus adevărul pe care îl spune ori de câte ori iubirea de mamă își întâlnește pruncii: că pentru ei merită să faci orice, oricât, oricând. Candoarea din ochii unei mame nu se poate transpune în cuvinte. E o magie de moment în care eternitatea stă confortabil.

De partea cealaltă a băncii timpul e într-o altă dimensiune. Poate că la fel și spațiul. Dacă ea șade ghemuită pe un cotor de bancă, aproape retrasă și aproape ascunsă, el stă ca un Pașă. E mult și mare, într-o intenție pe care nu ți-e greu s-o recunoști. Picioarele-i sunt crăcănate de parcă Soarele însuși ar răsări dintre ele. Mâna dreaptă îi e petrecută pe după bancă, iar dacă nu ești atent, ai crede că ar ține-o pe ea de după gât. Dar nu-i așa. E doar un punct de sprijin pentru ca vizionarea meciului de fotbal între cele două echipe britanice să fie, aproape, ca acasă.

Băieții vin din nou, transpirați leoarcă de la alergătură și distracție. Îi spun mamei că le e foame. Ea le răspunde că le-a făcut salată de vinete. În timp ce le dă apă, băieții, de 8-10 ani, își trag unul altuia câte-un picior în burtă. Ea suspină și îi roagă să termine. În schimb, el se face că nu-i acolo, că nimic din jur nu există. Ea se ridică, băieții o iau fiecare de câte o mână și merg spre lumea lor intimă, acolo unde mama e cea mai bună zână în viață. El îi urmează, pune telefonul în buzunarul pantalonului și se uită în jur, compătimind parcă planeta pentru așa o zi bine dispusă. Nici ea, nici copiii nu se întorc să-i arunce vreo vorbă sau vreo privire. Le pare inexistent, indiferent.

Apoi, uitându-ma după ei, observându-le gesturile și ascultându-le conversațiile chiar și în lipsă de cuvinte, mi-am amintit-o pe madam Vlădescu, vecina de vis-à-vis de casa părintească, la care ajungeam cel puțin de două ori pe săptămână, în tranzit, pe motiv că îmi uitam mereu cheile acasă. Am petrecut atâta timp în casa ei și a domnului Vlădescu încât aproape că-i consideram bunicii mei. Și poate că nu aveau multe din ce aveau alții, însă la ei am descoperit demnitatea, iubirea în cuplu și alte lucruri importante.

Într-una din vizite, madam Vlădescu mi-a ținut o lecție despre cum să-ți alegi partenerul cu care vrei să trăiești restul vieții tale. Îmi aduc aminte ca ieri vorbele ei, cu toate ca au trecut mai bine de 30 de ani de atunci: “Draga mea, viața îți ia și tot viața îți dă pe măsură. Anii trec și aduc cu ei ce aduc, după care te trezești în aceeași casă, singură. Singură, iar dacă ai noroc, cu un moșneag așa cum ți l-ai ales. Dacă l-ai luat pentru frumusețe, ia-o de unde nu-i. Dacă l-ai luat pentru avere, atunci să-ți țină ea de urât. Dar, dacă l-ai luat pentru că ai avut ce să îți spui cu el, dacă ai lângă tine un adevărat partener de conversație, atunci timpul trece și habar n-ai când.”

Nu-i tăia aripile, lasă-l să zboare!

posted in Motherhood by admin on

Vorbele au o viață a lor. Au o psihologie proprie, un traseu și un destin doar de ele știute. Sunt mână în mână cu gândurile și reușesc, printr-o forță nevăzută, să definească, uneori, destine.

Aș fi vrut să fiu atât de isteață încât să fi ajuns singură la ideile astea. Dar sunt o combinație a doi factori: a istoriei personale și a cărților citite. Probabil au să curgă multe pagini și multe taste vor fi bătute pe subiectul copilăriei. N-aș fi crezut vreodată  să mă pasioneze atât de tare parcursul omului mic către omul cel mare. Dar, odată ce am devenit mamă, parcă mi s-au deschis porțile, și mii de gânduri, amintiri și emoții de mult uitate m-au invadat. Prin Petru am ajuns să am din nou acces la copilărie și să mă gândesc infinit mai mult la cum a fost a mea.

Copilăria e de fapt o foaie albă de hârtie pe care desenăm și pe care ni se desenează harta, traseul, viața. Desenăm noi, copii fiind, împreună cu părinții, bunicii și alte personaje adulte cu care intrăm în contact. Pentru mulți dintre noi desenul rămâne cea mai frumoasă și prețioasă amintire. Pentru alții, o foaie plină de mâzgâlituri și pe care au pitit-o ca nu cumva s-o descopere cineva vreodată. Pentru mine, cu tot zgomotul de fond în jur, copilăria va rămâne cel mai iubit desen.

Vorbele au un rol esențial în această etapă. Sunt pilonii de care ne agățăm emoțiile, iar mai apoi devin stâlpii credințelor noastre. Iar astea toate se întâmplă pentru simplul motiv că un copil nu are încă capacitatea de a discerne și de a-și forma idei și trăiri bazate pe altceva în afară de mimică și cuvânt. Astfel, el va crede și va lua de bun tot ce aude sau tot ce i se exprimă prin gesturi. Magia cuvintelor intervine în viața noastră în momentele în care descoperim viața, exact atunci când nu știm să mergem, să ne exprimăm, să înțelegem prea mult din tabloul general la care suntem expuși.

Copiii sunt magici exact așa cum vin pe lume. Sunt vulnerabili, plăpânzi și 100% dependenți de comportamentele și vorbele adulților. Pe când Petru avea doar câteva luni, am citit un text al unui medic psihiatru american care făcuse o cercetare de câțiva ani pe subiectul mimicii și al tonului părinților în raport cu copiii lor. Copiii expuși la un mediu calm s-au dezvoltat de două ori mai bine decât cei care au trăit în medii agitate/agresive. Au dormit mai mult, au mâncat mai mult, au învățat să meargă și să vorbească mai repede decât ceilalți. Nu știu dacă m-a surprins foarte tare rezultatul studiului, pentru că e cumva natural ca lucrurile să stea așa. Uzi o floare și-o pui la lumină, crește. Dacă nu, se ofilește. Dar, ce am învățat și ce am aplicat au fost două lucruri: vorbitul constant și încurajările. I-am vorbit lui Petru non-stop și l-am încurajat în tot. Mereu i-am spus că poate, că știe, că se descurcă, că e bine ce face. Și pe toate astea am încercat să le camuflez în calm. “Camuflez”, pentru că de cele mai multe ori instinctul este de a-ți repezi copilul atunci când ceva nu iese bine, ori de a ridica vocea. Iar de nu, de a-l amenința. De câte ori nu ați spus lucruri de genul: “nu mai pui mâna pe mixer pentru că ai împrăștiat ouăle pe pereți” sau “de azi înainte nicio joacă la baie pentru că e plin de apă pe jos” ori alte aparent inofensive amenințări pe care le facem cu zecile, zilnic. La ele mulți părinți adaugă câteva perechi de palme, ciufuleli și zbierăte. Și, iată, după câțiva ani ne întrebăm de ce nu ne mai înțelegem cu copiii? Mimetismul este secretul. Se țipă la copil, va țipa și el. Îți bați copilul, va pocni și el. Ești calm cu el, atunci va fi un copil calm.

Scriu textul de față pentru că într-o țară ca România este greu să le explici generațiilor părinților și bunicilor noștri de ce e constructiv să-și păstreze calmul și să apeleze la un ton temperat. Chiar dacă în cultura populară românească zicala “vorba dulce mult aduce” e veche, cine înțelege de fapt ce înseamnă cu adevărat sau cine o mai pune în practică în educația copiilor?

Închei prin a spune că adultul calm se formează din copilărie, atunci când pe foaia de hârtie încă mai putem șterge norii, chiar dacă în jurul nostru plouă des.

Jurnalul unei mame sentimentale 1.

posted in Motherhood by admin on

Diminețile

Dimineața se rupe de noapte printr-un crăcănat obscen când, printre picioarele întunericului, se întind scrâșnind două gene de lumină bleagă. O gașcă de ciripitoare au găsit momentul oportun și dau startul bârfelor de ieri. Vorbesc una peste alta, se îngână, se ceartă și se iau la harță până când corul se completează cu o familie flămândă de ciori tupeiste care, aproape că-ți intră-n casă prin geamul deschis de la bucătărie. Stolurile guralive prind glas și mai puternic. O hărmălaie cu ecou se rostogolește în somnul tău până când e spart cu totul de mașina de gunoi care începe și golește, una câte una, pubelele de pe stradă. Apoi ziua începe să devină rotundă: ambreiaje răgușite care se înfurie și încep să tușească, claxoane disperate care anunță nerăbdarea vreunui funcționar public de a semna primul condica pe ziua de astăzi.

Zeci de familii sorb câte-o gură de cafea, de ceai sau de lapte. Alte zeci întind untul pe o felie de pâine, iar ceilalți mestecă în gol gălbenușul fiert ori prea tare, ori prea moale. Pieptenii s-au apucat deja de arat podoabe capilare ciufulite de pernele cu miros de gâscă udă. Dușul bolborosește adormit, iar oglinzile sunt reflexii blazate ale dimineților chinuite. În timp ce un tată fredonează melodia de la radio, mama e nervoasă că nu-și găsește pudra furată de fii-sa alaltăseară, roasă și băgată în șoșonul calului de pluș, pitit și el în lada patului, atunci când bona a aruncat la nervi alte 4 jucării care zornăie și fac scandal și care n-o lasă să moțăie la prânz, deși n-ar trebui.

La etajul 7 din 10 o adolescentă se machiază cu albastru pentru prima dată. Îi tremură mâna, dar nu se lasă. Trage cam gros o linie paralelă cu genele de sus. Pe a doua o comite și mai grav, pentru că ta-su urlă la ea din sufragerie. Îi zice că face pe el dacă o mai lălăie mult prin baie. Fata se șterge încet cu o bucată de hârtie igienică, lucru care, pe la ora prânzului, are să-i aducă iritația vieții ei, plus o serie de scatoalce de la ta-su, pe motiv că “cine a pus-o să se machieze?”.

La parter, doamna Sofroni îl pupă pe Charlie în bot. E cam la fel de bătrân ca și ea. O dihanie pe aproape patru picioare, dacă stângu’ spate n-ar fi fost prins la ușă de domnul Sofroni cu fix 6 zile înainte să dea colțul. Doamna Sofroni e mare cât masa, cu mâini ale căror coate sunt îngropate definitiv într-o pătură de grăsime pusă la păstrare în ultimii 50 de ani. Are aceleași tabieturi de când s-a făcut Lumea: 6 cabanoși trași la tigaie, juma’ de franzelă dată cu margarină, 2 cafele tari și un castron cu roșii tăiate felii, peste care presară 4 linguri de ulei de floare. Sarea curge precum ploaia de Octombrie. Multă și peste tot. Zice tuturor că roșia te menține tânăr și-n putere. Apoi, madam Sofroni deschide radioul, își aprinde o țigară, îl pune pe Charlie-n poală și începe să citească mesajele de pe Facebook. La 72 de ani socializează din plin. Are 123 de prieteni virtuali cărora le trimite zilnic bezele pe wall. Flori, urări și multe iconițe virtuale cu Sf. Arsenie Boca. Nu prea crede în Dumnezeu, dar zice că puțină pioșenie nu strică la bătrânețe. E mult mai prietenă cu dracu’, pe care-l amintește aproape la fiecare frază: “dracu știe, dracu poate, cine știe cine dracu s-a întâmplat.”. Oricum, urarea de care are parte oricine, când madam Sofroni se aprinde ca o bombă, este aceeași: “dracu sa te ia!”.

De multe ori ai impresia ca diminețile diferă de la unii la alții, dar nu-i așa. Mulți se chinuie să-și tragă pantalonii pe noile forme întoarse proaspăt din vacanță, mulți n-au chef de muncă, iar și mai mulți pun alarma pe repeat. În marea lor majoritate întârzie peste tot pentru că, așa cum spune Doamna Sofroni: “diminețile sunt urâte ca dracu”.

Poți să rupi o parte din tine?

posted in Motherhood by admin on

Ne întâlnim uneori cu aceiași oameni și poveștile lor fără să înțelegem de ce. Sau, cel puțin, mi s-a întâmplat să mă ciocnesc de aceleași personaje fără măcar să le caut. Probabil că lecțiile se învață prin repetiție, iar întâlnirile sunt aparent întâmplătoare. Mi se pare ciudat că oamenii uită uneori că ne-am întâlnit, însă își încep conversațiile din același punct, ca mai apoi să le termine în abis.

Dacă am vreun defect profesional este că țin minte foarte bine oamenii, fețele lor, dar mai ales conversațiile cu ei.

– Nu vreți o căciuliță?

Așa a început conversația de astăzi. Exact așa mai începuse încă o dată, cu vreo 8-9 ani în urmă, când aceeași femeie mă întreba exact același lucru. Cum e viața, mă întreb uneori… De data asta, și după o pandemie care a lăsat urme vizibile pe ea, femeia de față mi-a povestit, o dată în plus, cu lux de amănunte, despre fetele ei și o viață pe care a trăit-o, se pare, cu un imens nod în gât. Dacă cu 8 ani în urmă eram rebelă ca o gazelă și mă dădeam în leagăn cu nepoții mei, astăzi doamna m-a găsit mai liniștită, mai temperată și mai albă pe la tâmple. Acum sunt alături de fiul meu și mâncăm pașnic o înghețată pe o bancă din parc, în timp ce ne uităm tăcuți la albastrul cerului. Se apropie de noi, cu ochi ageri, exact ca leoaica care-i gata să-și înșface prada. Are un stil zdrențuros de a se îmbrăca, iar dacă nu ești atent la felul în care îți vorbește, riști s-o iei drept cerșetoare. Mi-e cunoscută, o recunosc ușor, pentru că-i țin minte povestea. Se apropie de noi în straiele negre și ponosite. De la distanță și cu masca pe nas, mă întreabă din nou:

– Nu vreți o căciuliță de fetiță?

– Nu, vă mulțumesc frumos!

– Aaaa, văd că aveți băiat, dar poate faceți și-o fetiță, că-i păcat să-l lăsați singur.

– Cine știe…

– Păi să faceți, că sunteți tânără, că după aia nu mai aveți chef, nu vă mai arde…

Zâmbesc în sinea mea. Nu mă simt nicicum când oamenii apasă pedala către subiecte spre care nu ar trebui să se îndrepte, însă m-am obișnuit. Apoi tac. Petru se uită încruntat la ea. Mă întreabă dacă o cunosc. Îi spun că am mai văzut-o, iar el se liniștește. Doamna prinde curaj. O trage ața către mine. Își fixează și mai bine masca pe față și se așează la vreo doi-trei pași de noi.

– Știți, viața e ciudată. Daaaa, e foarte ciudată. Și nedreaptă!

– De ce spuneți asta?

– Păi nu vedeți? Faci copii, îi crești, te chinui cu ei și după aia, gata. S-a terminat. Te uită. Nu te plac. Le e rușine cu tine. Și e așa…

– Așa cum?

– E ciudat, ca să mă exprim elegant.

Tace. Tac și eu. Întoarce privirea și își mișcă piciorul pe pietrele de pe jos, ca și când ar șterge un desen făcut cu creta pe asfalt. Întorc și eu privirea, către parc și lumea care își păstrează ritmul.

– Știți, am și eu o nepoată. Dar e bolnavă. E, cum să vă spun eu, extrem de bolnavă. Are niște bube în cap, se scarpină mereu și e plină de sânge. E palidă, slaaaabă moartă. Și mai am și un nepot. Dar nu prea știu nimic de el.

– Ce are nepoata dumneavoastră?

– Păi nu se știe, e apatică. Nici maică-sa nu știe, care e medic…  Mda, e o situație așa ciudată cu copilul ăsta. E bolnavă.

– Cât de des vorbiți cu ea?

– Hmmm, nu prea vorbim. Nici cu maică-sa nu vorbesc.

– Cu fata dumneavoastră?

– Da, aia mare. Că cu aia mică nu vorbesc aproape niciodată. Eu nu le sun pe niciuna niciodată.

– De ce nu le sunați?

– Eh, uite așa, că nu vreau să le sun. Nu am ce să le spun. Eu sunt aici, ele sunt acolo, în Franța. Fiecare la casa ei, la treaba ei. Sunt ocupate, au viața lor.

– Sunt plecate de multă vreme?

– Ah, da, de peste 20 de ani. Au plecat la studii. Prima a plecat aia mare, apoi asta mică. E o diferență de șase ani între ele. Și asta mare a fost un exemplu pentru cea mică. Dar, știți, asta mare este absolut genială. A terminat prima Medicina și s-a dus la un stagiu de pregătire la Paris. Apoi a dat concurs și a rămas. De câțiva ani este directoarea unui centru de cercetare psihiatrică. N-a vrut-o nimeni. Când a dat concurs și l-a luat, au băgat francezii pe nepusă masă încă o probă, de departajare… Ca să îi găsească nod în papură, au făcut o comisie și au pus-o să dea un interviu. Toți colegii se ridicaseră în picioare în semn de protest. Că e femeie și că e româncă. Că postul e atât de important încât trebuie luat de unul de-al lor. Mă sunase seara, după interviu. Zice, „mamă, m-au pus să-mi imaginez o convorbire telefonică cu părinții unui pacient în stare critică”. Au crezut că îi fac o cheie. Le-a povestit 20 de minute ce ar spune la telefon. Voiau să vadă dacă poate fi creativă într-o situație critică. Și așa i-au dat postul. E prea bună pe meseria ei. Mult prea bună. Nu aveau cum s-o încuie…

– E interesant ce-mi spuneți…

– Dar ce rost are… Fata ei e bolnavă, ea a divorțat. Lucrează zi lumină, face naveta…

– Ziceți că a divorțat? Păi poate de asta e copilul bolnav. Suferă…V-ați gândit?

– Păi are tot ce-i trebuie, că și ta-su și mă-sa fac câte o căruță de bani. Și tac-su-i tot medic. Ortoped. Chirurg. Vă dați seama… Ta-su e un om de mare caracter, un doctor maaare, ne înțelegeam bine, îmi dădea tot ce avea mai bun când ne întâlneam. Mă punea în capul mesei. Eh, fii-mea nu-i așa cu mine, se face că nu exist…

– Da, dar fetița poate că e traumatizată de divorț. Poate că se simte singură, abandonată… Cine știe ce e în sufletul ei.

– Da, la asta nu m-am gândit. Să știți că sunteți un psiholog foarte bun!

– Nu sunt. Sunt și eu trecută prin viață…

– Aaaa, observ.

Și spune “observ” cu un mare zâmbet în ochi. Probabil că îi place că o ascult și că sunt atentă la ce îmi spune.

– Vedeți, viața e ciudată, ce vă spuneam…

– Nu cred că viața e ciudată.

– Ah, nu??

– Nu, deloc.

– Păi cum să nu fie ciudată când crești doi copii ca pe două flori și lor le este rușine cu tine?

– Cât de des mergeți la Paris?

– Nu merg. Niciodată.

– Cum așa?

– De ce să merg? Ce să fac? De ce să mă duc? Că și asta mica, fii-mea, tot medic e. Lucrează la un spital ceva mai departe de Paris. Dar nu mă duc. Ce să fac, să mă certe, să mă schimbe cu ce haine vor ele? Să mă comenteze mereu, că nu fac și nu dreg cum vor ele? Păi știți cum mă simt de câte ori vorbim? Ca un străin. Mereu se iau de mine, mereu îmi spun că mă îmbrac urât, că să îmi aranjez și eu părul, că sunt palidă, că nu mai am dinți în gură. Întruna e așa. Ca atare, stau la mine acasă.

– Dar ați avut o relație bună cu ele când erau mici, vi le-ați dorit?

Se gândește câteva clipe, apoi se uită fix în ochii mei și dă capul pe spate, țanțoș.

– Da, mi le-am dorit, că doar de asta m-am măritat. Să am o familie, nu?

Apoi tace și suspină adânc. Se gândește și își aranjează poalele fustei foarte lungi și foarte ample.

– Viața nu e simplă domnișoară. E ciudată. Și ele sunt ciudate. Nu mă plac. Le e rușine cu mine.

– Sunteți singură aici, în București?

– Da, acuma da, că a murit și bărbata-meu cu Corona asta. S-a dus în câteva zile. Oricum, era și ăsta un ciudat, un bețiv, un cheltuitor. Niciodată nu venea cu tot salariul acasă. Venea după o beție zdravănă cu ce-i mai rămăsese din bani. Eu nu sunt așa. Am fost harnică, păstrătoare, muncitoare, dar n-am avut cu cine. Acum sunt singură, cu televizorul meu, cu căciulițele mele. Păi ce, pot eu să le spun fetelor că fac căciulițe… Păi ce-ar fi la gura lor… Nu am voie să fac așa ceva, că mă vede lumea, că dacă am nevoie de bani, îmi trimit ele, să le cer lor. N-am nevoie de nimic. Nici de ele, nici de banii lor. Stau la mine acasă. E mai bine așa.

– Dar poate vă răzgândiți. Vine Crăciunul. Poate că, acolo, cineva are nevoie de dumneavoastră.

– Nu are nimeni. Sunt rele. Și sunt ciudate. Parcă nici nu sunt copiii mei.

Din nou tăcerea ne dă târcoale. Poate și pentru că în aer s-a așezat o tensiune a povestirii. O văd cum își face gura pungă, în semn de dezamăgire, că și cum pe jos e ceva ce-i provoacă greață.

– Haideți, că nu vă mai rețin.

– Mi-a făcut plăcere.

– Să faceți și-o fată, totuși… Nu că fetele ar fi mai aproape de mama, că doar le vedeți pe ale mele…

Apoi pleacă, șontâc-șontâc, cu punga plină de căciulițe după ea. Nu se mai oprește să întrebe nicio altă mama din parc dacă vrea sau nu să cumpere. Se îndreaptă încet, ca un nor de fum, spre ieșirea din parc, încărcată toată de povești și relații neterminate.

Acum, că închei textul, mă întreb de ce oare nu face și căciuli de băieți. Totuși, dacă chiar ai nevoie de bani și te pasionează să croșetezi, mă gândesc că nu-i foarte complicat să faci căciuli unisex, măcar. Dar toate-s albe, cu ciucuri ba roz, ba roșii. Sunt tichii de mărgăritar, imaculate, pentru fetițe mici, perfecte, ideale. Poate că femeia cu care am stat de vorbă e o Penelopa a relației cu proprii copii. O relație neîncheiată, imperfectă, dureroasă. Poate că toate căciulile ei, muncite și bibilite ca niște podoabe rare, sunt vârful icebergului unei inimi de mamă total îndurerată, total străină de bucăți ale ființei ei.

Părinți fără traume, copii fericiți

posted in Motherhood by admin on

Am descoperit de curând scurtmetrajele făcute de cei de la Green Renaissance și, după câteva ore de vizionare, am ajuns la o singură concluzie: discuțiile tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de țară, de ocupație, au avut o punte comună – copilăria. Iar marea lor majoritate vorbește despre copilărie ca despre o bucată bine delimitată a vieții lor, de cele mai multe ori plină de traume și de bagaje pe care acum, la maturitate, încă mai încearcă să le lase în urmă.

Brusc, gândul mi-a zburat la copilul meu. La cum îl cresc, la cum mă port cu el, la ce vede la noi în casă, la ce aude, la ce îl expunem. Dacă sunt sau nu o mamă suficient de înțeleaptă, de prezentă – iar aici nu mă refer la prezența fizică. Am încercat să fac o fișă mentală a tuturor căsuțelor, a reperelor, a valorilor și a principiilor la care țin. Pe unele reușesc să le bifez, la altele întârzii. Apoi, seara, la runda de joacă în parc, uitându-mă la el și la felul lui de a se raporta la lume, la ceilalți, la viață, am realizat că nu listele din capul meu sunt importante.

Nu e atât de important felul în care mă raportez la copil, ci mai important e cum mă raportez la mine însămi. Probabil asta este și cea mai importantă lecție pe care o am de repetat, dacă nu am învățat-o deja: să fiu OK cu mine însămi. Dacă eu mă cunosc îndeajuns de bine, dacă îmi accept parcursul, dacă îmi înțeleg copilăria, dacă am devenit un adult echilibrat emoțional, atunci căsuțele care “trebuie” bifate în relația cu copilul meu nu mai au nicio importanță. Pentru că totul se va așeza de la sine.

Probabil că de aici vin marea majoritate a traumelor din copilărie. Din faptul că părinții uită că meciul nu se poartă cu copiii, ci cu propria persoană. Iar noi, ca români, avem din păcate meciuri grele, lăsate gaj de la o generație la alta. Bunicii și părinții noștri au trăit și experimentat vremuri în care foamea, bătaia, lipsurile de toate felurile au format și cioplit personalități dintre cele mai ciudate.  Dar asta e subiectul unor alte discuții.

Ascultând mărturiile oamenilor din filmele GR, mi-am dat seama că copiii noștri vor avea o viață ceva mai complicată decât am avut-o noi. Mai complicată din cauza expunerii, a accesului atât de rapid la orice. Viața însăși va părea mai volatilă și mai fără sens pentru că lipsa creativității își va spune cuvântul într-o formă generatoare de depresii și inadvertențe. Vor vrea să fie și să facă ce văd la alții, pe canalele paralele cu viața, acolo unde lumea e mai mult decât ideală. Și, din păcate, și noi ca părinți suntem atrași în același vârtej. Ca și ei, ne pierdem timpul și energia cu ecranele și cu “poveștile” altora. Fiind în permanență expuși la malaxorul supracomunicării, ne va fi din ce în ce mai greu să facem apel la propriile idei și emoții. Ne va fi greu să găsim repere juste, să ne aplecăm empatic asupra unor oameni mici care au nevoie de îndrumare și sprijin și nu de forță și agresivitate.

Întrebarea e una singură: cum reușim să păstrăm copilăria lor ca pe acea bucată din viață fără traume și fără cicatrici? Varianta mea stă scrisă mai sus – încerc, pe cât posibil, să păstrez echilibrul cu mine. Dar tare aș vrea să știu ce gândesc și alți părinți despre asta, de cum se raportează la genul acesta de subiecte. Dacă le trece sau nu prin minte ideea că ei înșiși ar putea avea uneori nevoie de balanță, de cunoaștere și înțelegere de sine. Sunt subiecte greu de digerat de foarte mulți dintre noi. Pentru că trăim viața pe repede înainte și nu avem răgaz, nici vreme să aplecăm urechea către lucruri atât de simple și atât de complicate deopotrivă.

Întrebat despre copilăria sa, Cioran a răspuns așa: “Copilăria rămâne pentru mine culmea vieții mele“.

Aici gățiti poiectul Green Renaissance.

 

Dora Lazarof este marcă înregistrată. Toate drepturile sunt rezervate. ©

De ce lași viața să-ți treacă printre degete?

posted in Motherhood by admin on

Perspectivele sunt cele care ne ajută să creionăm viitorul. Sunt cele datorită cărora ne vom crea așteptări bazate pe ce putem face, ce dorim să facem, apoi ce vrem să obținem. Lipsa perspectivelor înseamnă, de cele mai multe ori, lipsă de orientare și de orice altceva are de a face cu o viață trăită în echilibru.

Scriu astăzi mânată de zeci de emoții care mă împing de la spate. Emoții pe care le-am adunat din întâlnirile de săptămâna trecută. Am avut o săptămână plină de tet a tet-uri cu colaboratori și prieteni pe care nu-i văzusem de multă vreme. Și, oricâtă bucurie și mulțumire sufletească simt ori de câte ori îi văd, de data asta am ajuns acasă cu inima moale și mintea plină de întrebări. 

Nu știu ce au făcut ultimii 2-3 ani din noi, dar nimeni nu mai e la fel. Nici eu, nici alții, nici copiii noștri care au crescut cu limitări, cu constrângeri și o temere care nu ar trebui gustată la vârste atât de fragede. Am ajuns la fiecare revedere plină de aplomb și curioasă să stau la povești oameni pe care nu îi mai întâlnisem de cel puțin un an. Speram să ne bucurăm împreună cu același entuziasm care ne-a unit mereu. Dar entuziasm n-am găsit. Chiar și în zile toride de vară, cu soarele sus pe cer și cu miros de copaci înfloriți în jur, oamenii nu au găsit motive de bucurie. În locul ei stătea o blazare tristă și o formă ușoară de inadvertență. Încerc s-o numesc așa, ceva mai abstract, cu toate că termenul crud și brutal ar fi nebunie. 

Din cele 7 întâlniri, 5 au fost cu prietene vechi, toate mame. Dacă nu mi-ar păsa de fiecare în parte și dacă viața nu ne-ar fi pus pielea la încercare destul de serios, ba împreună, ba separat, probabil că nu aș fi amintit niciodată despre asta. Dar când ții cu adevărat la un om, nu poți să treci peste un șoc emoțional ca cel pe care l-am avut eu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În primul rând toate sunt nefericite în relația de cuplu. Și, cu toate că nu e de azi sau de ieri, craterele s-au accentuat și s-au agravat atât de rău încât una dintre ele a spus că “trăiesc în pat cu dușmanul”. Alta e victima relației total conflictuale dintre proprii părinți care, la 70 de ani, după o viață de scos ochii în fața copiilor, o fac acum și în fața nepoților pentru care numai un model de urmat nu sunt. Dar, ca să citez din prietena mea “chiar dacă mai au puțin și se omoară, barem știu că le dau de mâncare copiilor și îi scot în parc”. O altă prietenă este victima propriei persoane. În cele două ore cât am stat împreună, nu am auzit nici măcar o propoziție afirmativă pozitivă. E ba epuizată, ba foarte grasă, ba nimic nu îi place, ba totul e cu ghinion, iar lista asta poate continua în cascadă. Cea de-a patra prietenă nu are timp de nimic pentru că este măritată cu munca, cu toate că și-ar dori să stea mai mult cu copiii adolescenți care, de altfel, îi “mănâncă ficații și vor telefoane de șase mii de lei”. Ultima pe listă e mama a unui băiat de 10 ani căruia nu contenește să-i spună în fiecare zi că tac-su “s-a cuplat cu o pițipoancă”. 

Toate femeile în cauză sunt minunate. Sunt incredibil de inteligente și de ambițioase. Sunt total opuse una celeilalte, iar asta mă face să le prețuiesc foarte mult. Însă, după fiecare întânirile, m-am simțit călcată de câte o mașină. Nici una dintre ele nu a menționat un motiv, unul singur, de bucurie sau de mulțumire. Atâta blazare, atâta dezamăgitre, deznădejde, neîncredre față de partener, de părinți, de copii, de propria persoană și față de viață per ansamblu, nu mi-a fost dat să văd de multă vreme. Partea absolut alarmantă a fost să observ că nici una nu are o supapă sau o fereastră pentru o gură de oxigen. Când le-am povestit că la München mergeam joia la un grup al mamelor ca să socializăm și să ne clătim creierii, (grup unde mamele se adunau ca să învețe una de la alta diferite lucuri – de exemplu, una dintre mame era pictoriță și organiza cursuri de acuarelă; alta sculptoriță; alta era fotograf și preda tehnici foto – toate astea gratuit) au spus că nu aveam cu ce să-mi pierd timpul. 

Înțeleg că viața e schimbătoare și n-aduce anul ce-aduce ceasul. Dar tare ne-a intrat Ion Creangă pe sub piele. Drobul de sare e cel mai bun exemplu că, dacă vrei să te vaiți, păi de ce n-ai face-o… Și da, nemții nu sunt un exemplu bun pentru oameni pro-activi sau oameni care să ia poziție vis-à-vis de chestiuni nefuncționale. Însă de la ei am învățat o lecție esențială penru viața mea: să prioritizez. Dacă postul meu va rupe prietenii, înseamnă că nu au fost suficient de trainice. Însă îmi pare rău pentru prietenele mele. Și nu atât de mult pentru ele cât pentru copiii lor care sunt spectatori, dacă nu victime ale unor gânduri și decizii proaste pe care le fac zi de zi. Drobul de sare e mereu deasupra capului fiecăruia dintre noi. Diferența se face doar în momentul în care închizi gura și te ridici să-ți rezolvi problema. 

Perspectivele noastre sunt direct proporționale cu ceea ce suntem sau cine credem că suntem. Dar uităm, și nu ne aduce nimeni aminte, că noi suntem în permanență exemplu pentru copiii noștri. Dacă e bun, minunat. Dar ce facem dacă e unul mai mult decât veninos?

Cui i-e frică de un NU?

posted in Motherhood by admin on

Partea bună a zilelor noastre este că încă putem să avem opinii libere. Partea proastă este că sunt prea multe păreri și opinii și mai proaste.

 Înainte să devin mamă am dat nas nas în nas cu o carte de parenting despre “Cum să nu spui niciodată NU copilului tău”. După ce am răsfoit câteva capitole am pus-o deoparte și am început să mă gândesc practic la ce fel de educație am primit eu, la câte NU-uri am experimentat la viața mea și cum oare o să fac când va trebui să-mi educ copilul. În jur, toate amicele și cunoscutele care erau deja mame citiseră cartea și puneau în practică de ani buni tehnica spusului de NU. Despre ce rezulta în urma lipsei de NU, nu voi aminti, pentru că fiecare face ce crede când vine vorba de copilul lui. Dar voi povesti cum și în ce fel am hotărât ca NU să fie partenerul meu de bază în educația copiilor.

În primul rând eu, ca adult, am învățat târziu să spun NU în toate aspectele vieții mele, vis-à-vis de lucrurile care îmi convin sau nu, pe care le accept sau nu. A spune NU a reprezentat pentru autoeducația personalã o săritură uriașă către persoana care mi-am dorit dintotdeauna să devin. De la un people pleaser la un adult care se cunosște pe sine și care e capabil să-și asume NU-urile pe care le decide/rostește, a însemnat ani buni de rodaj și lucru cu mine însămi. Apoi, odată ce am devenit mamă, am încercat să înțeleg și să descopăr ce înseamnă NU, de unde vine și ce vrea să însemne în cultura educației copiilor de astăzi. 

Dacă “pe vremea mea” NU era un răspuns mult mai des întâlnit ca apa caldă sau friptura, astăzi el a devenit un fel de ciumă bubonică cu care ar fi bine să nu ai de-a face. Am observat că, cele mai multe cărți sau persoane specializate în deja celebrul “parenting” vorbesc de NU ca de o epidemie. Cu toții sfătuiesc părinții cum care să nu cumva să zică “micuților” NU. Acest NU se pare că “decapitează, dacă nu știrbește iremediabil personalitatea copiilor, care au nevoie de echilibru și înțelegere totală din partea părinților” – citat onorabil dintr-o carte și mai onorabilă. 

Tot lovindu-mă de astfel de păreri, când am simțit nevoia naturală de a spune un NU clar și răspicat copilului meu, am trăit o inadvertență în sufletul și în mintea mea. Mă gâdeam că, poate, o să-mi schimonosesc copilul în ceva ce nu mi-ar plăcea să se transforme, că nu am destulă răbdare, că nu sunt o mamă bună, că mamele care mă înconjoară nu spun NU copiilor lor. Dar am ales calea rațiunii și a instinctului. Am ales să mă gândesc la ce înseamnă NU și de ce a devenit dintr-un intrument mai mult decât normal de educare, reversul. Observând familiile și părinții din jurul meu, apoi observând la ce se traduce lipsa NU-ului în educația copiilor și gândindu-mă la stilul de educație al părinților și bunicilor noștri, am priceput că NU cel de azi e un simplu intrument de scuză. O scuză grosolană și rușinoasă a părinților de a se implica și de a lua atitudine în fața propriilor copii. Sau, așa cum spunea bunica, de “a lua taurul de coarne”. 

Vrem sau nu să credem, ne place sau nu să auzim adevărul, dar noi, părinții moderni, actuali, am început să fim din ce în ce mai iraționali și să înghițim orice gălușcă care ni se oferă, cu cât mai scumpă cu atât mai bine – iar aici mă refer la seminarii, aplicații și alte cărți de parenting. Astfel a devenit NU cap de listă dintr-un pomelnic lung al unor idei imbecile și total nesănătoase de cum să creștem viitorii adulți care vor ajunge mai mult ca sigur să fie asistați, pentru că nu vor ști să se descurce sau să gândească de unii singuri. Atât timp vor auzi și vor primi ce vor, calea e una singură. 

Dar viața toată este un lung și uneori nesecat râu de NU-uri. Dacă avem impresia că odraslele noastre vor fi private de NU doar pentru că noi așa i-am crescut acasă, mă tem că ne înșelăm amarnic. Părinții aleg să spună NU mai ales din comoditate. De ce să fii The Bad Cop și săp spui NU? De ce să urle copilul 30 de minute până leșină, tocmai când tu ai intrat pe ușă după o zi lungă la serviciu și alte 3 ore de stat bară la bară în trafic? Nu mai bine spui DA? DA la orice și toată familia e fericită. Dar asta nu însemnã cã facem educație. Educația este un process care nu se termină niciodată. A copiilor noștri, poate, dar a noastră, ca oameni maturi, niciodată. Gândiți-vă serios și faceți măcar un exercițiu simplu ca să vedeți câte și mai ales care au fost NU-urile din viața voastră. Mie doar NU-urile mi-au creat experiențe din care am învățat lecții esențiale. 

Probabil că părinților le este teamă să spună NU. Teamă de a nu face pe plac copilului, teamă de a nu fi părinți cool, de a fi respinși de copii, de a se ciocni cu partenerul care e de altă părere. Teamă de a face altceva decât fac preitenii noștri cu copiii lor. Dar NU se învață. Se exersează și devine ca mersul pe bicicletă. Și poate că puțin NU nu strică niciodată. Poate că e timpul să revină limitele în viața noastră. Limitele care altă dată trasau clar și pentru totdeauna lucrurile cu adevărat esențiale. 

10 lucruri pe care sã le faci pentru tine

posted in Motherhood by admin on

Acesta este un mesaj pe care as fi vrut să-l găsesc și să îl citesc eu însămi în momentele de agonie. Îl scriu astăzi, mânată de puțină relaxare de după vacanță (întotdeauna mi se întâmplă să văd mai clar lucrurile după o pauză) și de ceva mai mult curaj vis-a-vis de momentele dificile care apasă relația de cuplu odată cu apariția copiilor. Sper ca textul de față să ajungă la cât mai multe mame sau viitoare mame.

Îmi aduc aminte ca ieri cum, într-o zi toridă de August, m-am întâlnit cu o prietenă în parc, în timp ce-mi plimbam bebelușul. Eram sleită de puteri, avidă de ajutor sau măcar de-o vorbă bună. Prietena mea, care știa prea bine că Petru se trezește din oră în oră, mă întreabă dacă s-a mai remediat situația. Îi răspund că s-a agravat și că se trezește din jumătate în jumătate de oră. Se uită la mine ca la un om nebun, dă din cap dezaprobator și-mi răspunde sec: “Sigur e ceva ce nu faceți voi bine!”.

Dacă și tu treci sau ai trecut prin asta, probabil că știi ce am simțit atunci. Că-mi pierd mințile și că-mi vine să urlu ori să fug mâncând pământul. Dar am înghițit în sec și m-am chinuit să fac față conversației. Chiar și când s-a oferit să vină o noapte ca să stea cu el, m-am făcut că plouă. Cat de greșit am procedat! Ăla era momentul ideal în care să las dracului mândria și să o întreb când și la ce oră vine. 

Dragă mamă, nimeni nu e în papucii tăi sau printre gândurile tale. Oricât de prost sună, ești singură. Și singură trebuie să fii în intimitatea sufletului tău și a trăirilor tale. E atât de important să poți recunoaște fericirea, tristețea, epuizarea, melancolia, reușita sau neîmplinirea. Sunt sentimente și emoții pe care le poți atinge doar dacă te gândești la lucruri în cea mai simplă și onestă formă. 

Din păcate astăzi maternitatea e privită dubios. Su cel puțin așa o percep eu. Sunt zeci de cursuri și de cărți care să te învețe cum să fii o mamă bună, dacă nu perfectã sau ideală. Sunt biblioteci întregi despre nașterea copiluli și creșterea lui. Dar unde scrie că mama e o ființă fragilă și de vulnerabilă sau mai pe unde aș fi putut sã găsesc informații despre cum sã fi făcut ca sã înțeleg mult mai bine procesul prin care treceam?

Având în vedere tot caruselul de emoții și necunoscute prin care eu însãmi am trecut în toți anii ăștia, am lucrat la o listă de 10 lucruri pe care încerc să nu le omit și de care să mă țin cu strictețe. Lista asta m-a ajutat să rămân cu picioarele pe pământ și să pot merge mai departe chiar și cu pași mici. Dacã va fi folositoare și altor mame, atunci misiunea mea e îndeplinitã!

1. Ai grijă de relația cu partenerul tău.

Onorează-ți relațiile în ordinea în care s-au format în viața ta. Înainte de copil erai iubita/soția cuiva. Face-ți echipă împreună, nu tabere separate gata de luptă. Copilul este proiectul amândurora. Ideal ar fi să vă găsiți timp și să vă spuneți ce vă apasă, ce vă doriți unul de la altul. Decideți împreunã cum vreți să vă creșteți copilul și cum vreți să fie familia voastră. E o muncă constantă și epuizantă, dar o comunicare sănătoasă și eficentă salvează multe cupluri de la eșec. Un studiu recent arată că 70% dintre căsnicii se destramă după primul an de la apariția copilului. Femeile au tendința să le scoată ochii soțului pe motivul că “nu știe, nu vrea, nu vede, nu se pricepe”. Nu se aplică zicala „Bate șaua ca să priceapă iapa.” Și soțul tău e la fel de la început ca și tine în noua aventură de părinte. Probabil că, dacă îi vei  explica și îi  vei spune de ce anume ai nevoie sau cum te poate ajuta, lucrurile vor deveni mai simple.

2. Fă ceva pentru tine în fiecare săptămână.

Un masaj, o întâlnire cu o prietenă, un spălat sau un coafat, un film la cinema, o piesă de teatru. Orice îți crează plăcere, te deconectează și te face să zâmbești.

3. Savurează clipele alături de copilul tău.

Chiar dacă are o lună sau 17 ani, momentele simple, de intimitate maximă sunt cele care ne vor rămâne în minte pentru totdeauna. Dacă asta se numește în vocabularul urban “timp de caliate”, atunci la asta mă refer. Regret că nu m-am maimuțărit mai mult, că nu am râs mai mult și că am gătit uneori mult prea des decât ar fi fost cazul în detrimentul drăgălășeniilor și ale dulcegăriilor pe care le făcea copilul meu. Putem să dormi la fel de bine și în lenjerii necălcate. Copiii noștri însă nu vor învăța să meargă în ficare zi și nu se vor juca cu plastilină până la Majorat.

4. Stai departe de social media. 

Este o lecție care mi-a făcut foarte mult bine și pe care ar fi trebui să o învăț mai demult. Prietenia mea cu Faceebook s-a stricat iremediabil în momentul în care am realizat că nimeni din cunoscuții necunoscuți de acolo nu a bătut la ușă ca să mă întrebe dacă sunt sau nu bine sau dacă vreau o porție de supă caldă. De pe Instagram mi-am cules buchete de frustrări. Locul unde toate femeile sunt perfecte dar numai tu nu ești, m-a făcut să-i spun Pa! și să nu mă mai frustreze faptul că-mi prindeam burțile în fermoarul de la pantaloni la nici 2 luni de la naștere. Suntem ceea ce suntem și e bine așa. 

5. Cere ajutor.

Pentru tot ce ai nevoie. Fie că este vorba de mâncare, curățenie, stat cu copilul ca tu și soțul tău să puteți ieși la o cină împreună. Maternitatea cerne foarte bine relațiile cu cei pe care, în contexte diferite, îi considerai indispensabili. Ajutorul este esențial oricând și face o diferență uriașă în viața de familie.

6. Nu te compara cu alții.

Se vor găsi întotdeauna mame mai bune decât tine și copii mai mult decât perfecți. Ne bucurăm pentru ei și le dorim succes în continuare. Dar fiecare familie are stilul și modul său de a face lucrurile. Poți să asculți, poți să înveți, dar nu suferi doar pentru că copilul tău nu mănâncă ciorbă ca alții sau pentru că tu nu termini munca la 5. Fiecare face ce și cât poate.

7. Nu-ți fie frică să schimbi lucrurile.

Am cunoscut foarte multe mame nefericite de felul în care se dezvoltă viața lor. Multă rutină, un job care nu are perspective, dar care e totuși plătit bine, un soț impasibil, o soacră care toacă nervii ca pe vinete, prieteni care judecă și lungul șir ale unor non-probleme. Spun asta pentru fiecare subiect în parte poate fi îmbunătățit. Joburile se schimbă, soții și ei (glumesc!!!), la fel și soacrele (încă glumesc!!!!). Serios vorbind, poate că e timpul să faci ceva nou sau să te muți la un alt job, chiar dacă vei câștiga cu 20% mai puțin. Dacă, cu cei 20% mai puțin cumperi mai mult timp și scapi de stres, nu crezi că e o afacere grozavă? Frica este cel mai mare rău la care ne supunem clipă de clipă. E total neproductivă și nu cred că va schimba vreodată viața cuiva.

8. Fii bună cu tine și nu face din țânțar amăsar.

Cine a inventat perfecțiunea sper să moară cu ea de gât. Din greșeli învățăm, ne corectăm, avansăm și putem să o luăm de la capăt. Nu-ți mai face griji pentru nimicuri. Toate se vor aranja așa cum e mai bine, chiar dacă crezi uneori contrariul. Ai grijă de emoțiile și de gândurile tale pentru că ele se vor transforma în faptele tale. E ok să te simți obosită, fără chef sau fără răspunsuri. Ni se întâmplă asta, zilnic, tuturor. Viața e ca vremea. Uneori plouă, alteori mai apar norii. Însă, consider că e sănătos pentru corpul, dar mai ales pentru mintea noastră, să măsurăm bine lucrurile și să nu le augumentăm fără rost. E o vorbă veche din bătrâni care zicea așa: “Dormi la ora de dormit și umblă la ora de umblat”.

9. Mergi la medic.

Discută în permanență cu medicul de familie despre cum te simți și cere recomandări către medici specialiști. Orice femeie care a născut trebuie să facă anual analize de sânge și o ecografie abdominală. Ai grijă de sănătatea ta și fă din asta o prioritate. Depresia nu este o glumă sau o jenă. O minte și o inimă sănătoase duc la o viață fericită. 

10. Fă ceva bun pentru alții.

Sunt mulți oamenii care sunt mai în nevoie decât noi, dar care nu se plâng niciodată. Poate că mâncarea pe care tocmai vrei să o arunci pe motiv că nu mai aveți chef de ea i-ar prinde bine unei bătrâne de pe scara ta. Sau poate e o mamă care nu are Pampers pentru copii. Oamenii ăștia sunt în jurul nostru și nici măcar nu-i observăm. Să ajuți pe cineva este mai mult decât reconfortant. Vei reuși astfel să menții echilibrul cu lumea pe care trăiești și să fii recunoscătoare pentru tot. 

Dragă mamă, oricine ai fi și orice ai face, nu uita un singur lucru: copiii vor crește, soțul va fi sau nu lângă tine. Cea mai importantă este relația pe care o ai cu tine însăți. Dacă te iubești îndeajuns, dacă ai destulă răbdare, destul răgaz și înțelepciune ca să pui fiecare lucru la locul lui, atunci totul va fi bine. Dacã nu știi încã ce ai de făcut ca sã ajungi la un echilibru, viața te va învăța. Trust me!