Partea bună a zilelor noastre este că încă putem să avem opinii libere. Partea proastă este că sunt prea multe păreri și opinii și mai proaste.

 Înainte să devin mamă am dat nas nas în nas cu o carte de parenting despre “Cum să nu spui niciodată NU copilului tău”. După ce am răsfoit câteva capitole am pus-o deoparte și am început să mă gândesc practic la ce fel de educație am primit eu, la câte NU-uri am experimentat la viața mea și cum oare o să fac când va trebui să-mi educ copilul. În jur, toate amicele și cunoscutele care erau deja mame citiseră cartea și puneau în practică de ani buni tehnica spusului de NU. Despre ce rezulta în urma lipsei de NU, nu voi aminti, pentru că fiecare face ce crede când vine vorba de copilul lui. Dar voi povesti cum și în ce fel am hotărât ca NU să fie partenerul meu de bază în educația copiilor.

În primul rând eu, ca adult, am învățat târziu să spun NU în toate aspectele vieții mele, vis-à-vis de lucrurile care îmi convin sau nu, pe care le accept sau nu. A spune NU a reprezentat pentru autoeducația personalã o săritură uriașă către persoana care mi-am dorit dintotdeauna să devin. De la un people pleaser la un adult care se cunosște pe sine și care e capabil să-și asume NU-urile pe care le decide/rostește, a însemnat ani buni de rodaj și lucru cu mine însămi. Apoi, odată ce am devenit mamă, am încercat să înțeleg și să descopăr ce înseamnă NU, de unde vine și ce vrea să însemne în cultura educației copiilor de astăzi. 

Dacă “pe vremea mea” NU era un răspuns mult mai des întâlnit ca apa caldă sau friptura, astăzi el a devenit un fel de ciumă bubonică cu care ar fi bine să nu ai de-a face. Am observat că, cele mai multe cărți sau persoane specializate în deja celebrul “parenting” vorbesc de NU ca de o epidemie. Cu toții sfătuiesc părinții cum care să nu cumva să zică “micuților” NU. Acest NU se pare că “decapitează, dacă nu știrbește iremediabil personalitatea copiilor, care au nevoie de echilibru și înțelegere totală din partea părinților” – citat onorabil dintr-o carte și mai onorabilă. 

Tot lovindu-mă de astfel de păreri, când am simțit nevoia naturală de a spune un NU clar și răspicat copilului meu, am trăit o inadvertență în sufletul și în mintea mea. Mă gâdeam că, poate, o să-mi schimonosesc copilul în ceva ce nu mi-ar plăcea să se transforme, că nu am destulă răbdare, că nu sunt o mamă bună, că mamele care mă înconjoară nu spun NU copiilor lor. Dar am ales calea rațiunii și a instinctului. Am ales să mă gândesc la ce înseamnă NU și de ce a devenit dintr-un intrument mai mult decât normal de educare, reversul. Observând familiile și părinții din jurul meu, apoi observând la ce se traduce lipsa NU-ului în educația copiilor și gândindu-mă la stilul de educație al părinților și bunicilor noștri, am priceput că NU cel de azi e un simplu intrument de scuză. O scuză grosolană și rușinoasă a părinților de a se implica și de a lua atitudine în fața propriilor copii. Sau, așa cum spunea bunica, de “a lua taurul de coarne”. 

Vrem sau nu să credem, ne place sau nu să auzim adevărul, dar noi, părinții moderni, actuali, am început să fim din ce în ce mai iraționali și să înghițim orice gălușcă care ni se oferă, cu cât mai scumpă cu atât mai bine – iar aici mă refer la seminarii, aplicații și alte cărți de parenting. Astfel a devenit NU cap de listă dintr-un pomelnic lung al unor idei imbecile și total nesănătoase de cum să creștem viitorii adulți care vor ajunge mai mult ca sigur să fie asistați, pentru că nu vor ști să se descurce sau să gândească de unii singuri. Atât timp vor auzi și vor primi ce vor, calea e una singură. 

Dar viața toată este un lung și uneori nesecat râu de NU-uri. Dacă avem impresia că odraslele noastre vor fi private de NU doar pentru că noi așa i-am crescut acasă, mă tem că ne înșelăm amarnic. Părinții aleg să spună NU mai ales din comoditate. De ce să fii The Bad Cop și săp spui NU? De ce să urle copilul 30 de minute până leșină, tocmai când tu ai intrat pe ușă după o zi lungă la serviciu și alte 3 ore de stat bară la bară în trafic? Nu mai bine spui DA? DA la orice și toată familia e fericită. Dar asta nu însemnã cã facem educație. Educația este un process care nu se termină niciodată. A copiilor noștri, poate, dar a noastră, ca oameni maturi, niciodată. Gândiți-vă serios și faceți măcar un exercițiu simplu ca să vedeți câte și mai ales care au fost NU-urile din viața voastră. Mie doar NU-urile mi-au creat experiențe din care am învățat lecții esențiale. 

Probabil că părinților le este teamă să spună NU. Teamă de a nu face pe plac copilului, teamă de a nu fi părinți cool, de a fi respinși de copii, de a se ciocni cu partenerul care e de altă părere. Teamă de a face altceva decât fac preitenii noștri cu copiii lor. Dar NU se învață. Se exersează și devine ca mersul pe bicicletă. Și poate că puțin NU nu strică niciodată. Poate că e timpul să revină limitele în viața noastră. Limitele care altă dată trasau clar și pentru totdeauna lucrurile cu adevărat esențiale.