Am descoperit de curând scurtmetrajele făcute de cei de la Green Renaissance și, după câteva ore de vizionare, am ajuns la o singură concluzie: discuțiile tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de țară, de ocupație, au avut o punte comună – copilăria. Iar marea lor majoritate vorbește despre copilărie ca despre o bucată bine delimitată a vieții lor, de cele mai multe ori plină de traume și de bagaje pe care acum, la maturitate, încă mai încearcă să le lase în urmă.

Brusc, gândul mi-a zburat la copilul meu. La cum îl cresc, la cum mă port cu el, la ce vede la noi în casă, la ce aude, la ce îl expunem. Dacă sunt sau nu o mamă suficient de înțeleaptă, de prezentă – iar aici nu mă refer la prezența fizică. Am încercat să fac o fișă mentală a tuturor căsuțelor, a reperelor, a valorilor și a principiilor la care țin. Pe unele reușesc să le bifez, la altele întârzii. Apoi, seara, la runda de joacă în parc, uitându-mă la el și la felul lui de a se raporta la lume, la ceilalți, la viață, am realizat că nu listele din capul meu sunt importante.

Nu e atât de important felul în care mă raportez la copil, ci mai important e cum mă raportez la mine însămi. Probabil asta este și cea mai importantă lecție pe care o am de repetat, dacă nu am învățat-o deja: să fiu OK cu mine însămi. Dacă eu mă cunosc îndeajuns de bine, dacă îmi accept parcursul, dacă îmi înțeleg copilăria, dacă am devenit un adult echilibrat emoțional, atunci căsuțele care “trebuie” bifate în relația cu copilul meu nu mai au nicio importanță. Pentru că totul se va așeza de la sine.

Probabil că de aici vin marea majoritate a traumelor din copilărie. Din faptul că părinții uită că meciul nu se poartă cu copiii, ci cu propria persoană. Iar noi, ca români, avem din păcate meciuri grele, lăsate gaj de la o generație la alta. Bunicii și părinții noștri au trăit și experimentat vremuri în care foamea, bătaia, lipsurile de toate felurile au format și cioplit personalități dintre cele mai ciudate.  Dar asta e subiectul unor alte discuții.

Ascultând mărturiile oamenilor din filmele GR, mi-am dat seama că copiii noștri vor avea o viață ceva mai complicată decât am avut-o noi. Mai complicată din cauza expunerii, a accesului atât de rapid la orice. Viața însăși va părea mai volatilă și mai fără sens pentru că lipsa creativității își va spune cuvântul într-o formă generatoare de depresii și inadvertențe. Vor vrea să fie și să facă ce văd la alții, pe canalele paralele cu viața, acolo unde lumea e mai mult decât ideală. Și, din păcate, și noi ca părinți suntem atrași în același vârtej. Ca și ei, ne pierdem timpul și energia cu ecranele și cu “poveștile” altora. Fiind în permanență expuși la malaxorul supracomunicării, ne va fi din ce în ce mai greu să facem apel la propriile idei și emoții. Ne va fi greu să găsim repere juste, să ne aplecăm empatic asupra unor oameni mici care au nevoie de îndrumare și sprijin și nu de forță și agresivitate.

Întrebarea e una singură: cum reușim să păstrăm copilăria lor ca pe acea bucată din viață fără traume și fără cicatrici? Varianta mea stă scrisă mai sus – încerc, pe cât posibil, să păstrez echilibrul cu mine. Dar tare aș vrea să știu ce gândesc și alți părinți despre asta, de cum se raportează la genul acesta de subiecte. Dacă le trece sau nu prin minte ideea că ei înșiși ar putea avea uneori nevoie de balanță, de cunoaștere și înțelegere de sine. Sunt subiecte greu de digerat de foarte mulți dintre noi. Pentru că trăim viața pe repede înainte și nu avem răgaz, nici vreme să aplecăm urechea către lucruri atât de simple și atât de complicate deopotrivă.

Întrebat despre copilăria sa, Cioran a răspuns așa: “Copilăria rămâne pentru mine culmea vieții mele“.

Aici gățiti poiectul Green Renaissance.

Dora Lazarof este marcă înregistrată. Toate drepturile sunt rezervate. ©