Menu
0
0

Etichetă: parenting

“Mami, m-ai fi iubit la fel de mult?”

posted in Motherhood by admin on

Subiectul de astăzi este despre integrarea copiilor cu nevoi speciale în grădinițele și școlile de stat. Este un subiect pe care l-am ocolit dintotdeauna, chiar și din rolul de jurnalist, pentru că este unul greu, extrem de sensibil și în lipsă acută de legislație pertinentă în România.

Mama mea a fost o învățătoare cu performanțe profesionale excepționale. În cei 30 de ani de carieră a dat nas în nas cu toate tipologiile de copii, fie cu nevoi speciale, fie normal dezvoltați, și a reușit să-și facă un renume din felul în care a putut să integreze copiii cu nevoi speciale în clasele obișnuite din Învățământul de Stat. Cât efort a depus ca lucrurile să iasă bine timp de patru ani de școală, ca acești copii să poată fi ghidați și instruiți odată cu ceilalți, vă pot spune doar atât: sisific. Pentru anii 90’, de când am amintiri clare ale unor situații de la mama de la școală, stigma era una singură: handicapați. Sună brutal, însă cred că este timpul să nu ne ascundem după degete și să spunem lucrurilor pe nume. Așa s-a întâmplat dintotdeauna în România. Marginalizarea copiilor cu probleme a fost directă, vădită, fățișă și fără scrupule. Foarte mulți educatori/învățători au încercat să paseze copiii cu dizabilități de la unii la alții sau de la o școală la alta pentru simplul motiv că nu au avut în primul rând mijloacele de a gestiona astfel de situații, iar apoi cheful de a face asta.

Subiectul este dificil în primul rând pentru că nu vrea nimeni să vorbească despre el. Este ca un cartof fierbinte pe care îl aruncăm de colo-colo fără să ne intereseze. Pentru că așa am fost crescuți să gestionăm situațiile în care nu suntem implicați direct. După principiul “Nu mi se întâmplă mie”, pasăm problemele cât mai departe de noi. Dacă eu am fost copilul al cărui mamă a adus acasă toate cazurile sociale posibile, de la mame abuzate fizic, la copii traumatizați, părăsiți de părinții care au plecat la muncă în Spania, și până la copii cu întârziere mintala, pe care mama a reușit să-i învețe carte, astăzi observ în jurul meu o atitudine care îmi dă fiori pe șira spinării.

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre faptul că, la grădinița copilului meu, în aceeași grupă cu el, a venit din acest an și un copil cu nevoi speciale. Nu am aflat asta din partea grădiniței, nici de la educatoare, dar mi-am dat seama din povestirile lui Petru. Zilnic au loc ciocniri fizice între acest copil și ceilalți. Probabil că vrea să se integreze în gașca celorlalți, să se joace alături de ei, să facă tot ce fac ceilalți, dar nu vorbește bine. Dacă ceilalți observă că el are o problemă, atunci îl ignoră. Dacă el se simte dat la o parte, îi împinge. Și, astfel, încep ciocnirile, plânsetele și restul de frustrări de ambele părți. Educatoarea este doar una. Una care trebuie să gestioneze toate conflictele, dar să se și țină de programa școlară. Ce se întâmplă cu acești copii pe parcursul unei ore, asta este o altă poveste, pentru că nu pot și nu știu cum să stea în bancă, ca ceilalți. Se vor foi, se vor duce de 10 ori la toaletă, vor cânta, vor dansa, asta în timp ce ceilalți se ocupă de fișele de lucru și trebuie să fie atenți la ce lucrează.

În definitiv, frustrarea este uriașă. A tuturor, de toate părțile. Însă nu despre neajunsuri, despre legi date cu picioarele și variante nefuncționale vreau să vorbesc astăzi. Ci despre empatie. Titlul textului a venit de la Petru care, într-o discuție pe care o aveam pe marginea noului său coleg, în care îi explicam că acești copii au nevoie de înțelegere și de acceptare, el s-a blocat și, aproape plângând, m-a întrebat dacă l-aș fi iubit la fel de mult în cazul în care el însuși ar fi fost un copil cu nevoi speciale. Marele nostru avantaj, ca familie, este că ne creștem copilul empatic. Apoi este faptul că am intrat în contact cu copii cu nevoi speciale și am aflat mai multe despre ei, despre lumea lor interioară, despre cum este indicat să te raportezi la ei și la familiile lor epuizate și, de cele mai multe ori, dezarmate.

Probabil că, din punct de vedere legal, lucrurile nu se vor schimba prea mult. Dar putem noi să ne schimbăm. În primul rând să ne schimbăm atitudinea. Faptul că le explicăm acasă copiilor noștri despre ce înseamnă relaționarea cu copiii cu nevoi speciale, faptul că trebuie să fie calmi și să aibă răbdare cu ei, să nu-i bruscheze, să nu țipe la ei și să-i lase să fie exact așa cum sunt. Aici este cheia către o societate normală. Dacă noi suntem destul de inteligenți și de răbdători cu ceilalți, dacă avem înțelegere și bun-simț față de situațiile deloc, absolut deloc ușoare prin care trec acești copii și familiile lor, atunci, poate că lucrurile vor sta altfel.

Închei prin a spune că mama a reușit să scoată geniul dintr-un copil cu nevoie speciale care astăzi studiază în Statele Unite, la MIT. Contează doar să vrei să faci o diferență în viața celuilalt. Doar să vrei.

10 lucruri pe care le putem îmbunătăți în viața copiilor noștri

posted in Motherhood by admin on

Textul de față, ca toate cele pe care le postez aici, provin în marea lor majoritate din experiențe personale, mai mult sau mai puțin intime și astfel sper să le fie de folos și celor care ajung la ele. Multe din lucrurile prin care am trecut prin ceea cea se numește “maternitate” au fost pentru mine, în cea mai mare parte, terifiante. Terifiante pentru că nimeni nu te pregătește pentru ce are să devină jobul vieții tale, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Așez mai jos o listă a lucrurilor cu foarte mare însemnătate pentru noi, ca familie, și noi ca indivizi maturi în relație cu un om mic ai cărui pași suntem datori să-i îndrumăm către o viață mai bună și mai echilibrată decât am putut noi s-o descoperim atunci când ne-a fost “prezentată” de părinții noștri.

  1. Regula celor 25

În primăvara anului trecut Petru a avut un episod pasager de tulburare a vederii, lucru care a provocat o panică uriașă în sufletul lui, apoi în al nostru pentru că nu știam cum să-l ajutăm dar, mai ales, ce anume a generat asta. Am început investigații serioase la pediatri, apoi la medici oftalmologi, iar în cele din urmă am ajuns la Neurologie. După analize și ample discuții cu medicii, am aflat că, odată  supuși la ecrane fără limită, copiii noștri pot dezvolta o serie de sindroame și tulburări neuronale. Omul, ca ființă, nu a fost proiectat să i se spele creierul în fața unui ecran. Ba din contră. A fost creat să discearnă și să aibă contact cu exteriorul prin toate celelalte simțuri. Conform medicilor, niciun copil nu ar trebui să fie expus ecranelor mai mult de 25 de minute pe zi. Petru este bine, nu a pățit nimic grav înafară de o sperietură serioasă pe care a dobândit-o în urma vizionării unor desene foarte agresive. Fusese într-o vizită și noi nu am știut la ce anume se uitase. Dar aplicăm regula celor 25 și nu am mai avut episoade bulversante de atunci.

  1. Fără agresivitate fizică și verbală

Ar fi simplu să stau în fața calculatorului și să dau indicii despre cum să crești copii mai buni, să fiu meschină și ipocrită și să declar că eu nu mi-am bătut copilul și nu am țipat la el niciodată. Aș fi vrut din tot sufletul să fie așa, dar mă tem că adevărul este altul. Ca multe alte mame epuizate emoțional și fizic, am căzut și eu în capcana agresivității.  Dar nu ajută pe nimeni cu nimic, ba din contră. Violența este arma cea mai nocivă pe care o putem îndrepta spre proprii noștri copii. Va crea comportamente la fel de agresive și va săpa șanțuri adânci în viitorul lor emoțional. La fel și injuriile. De ce să-i faci “cretini, idioți, tâmpiți, dobitoci”? Nu am nicio explicație, dar mi-ar plăcea să-mi poată spune un părinte ce a produs bun faptul că i-a spus copilului “prost” timp de 10-15 ani. Nu vă jucați niciodată cu vorbele. Nu se uită niciodată.

  1. Alimentație echilibrată și atenție la dulciuri

Vrem sau nu să recunoaștem, copiii noștri sunt victimele unei alimentații proaste și a unui exces de dulciuri. Văd adesea copii mici, de până în cinci ani, supraponderali la nivelul maxim depășit de mult, cu burți care atârnă, copii care nu prea aleargă sau se joacă pe motiv că obosesc prea repede. Apoi copii care, la nici 3 ani, au deja carii sau plombe. Cu siguranță că alimentația noastră, a tuturor s-a schimbat, însă nici noi ca părinți nu pare să ne agităm prea mult pe seama acestui subiect. Din păcate dulciurile țin loc de timp petrecut împreună cu copiii noștri, sunt deja celebrele treat-uri cu care îi cumpărăm și îi liniștim tocmai ca noi, adulții, să nu avem prea multe dureri de cap. Nu ne place să-i auzim plângând și țipând și ne cumpărăm astfel liniștea de moment cu ciocolată, pizza sau paste. Am auzit extrem de des mame spunând că ori nu știu cum să gătească, ori că nu au timp. Și înțeleg ambele variante. Dar de la a ști la a vrea e un singur pas.  Se numește voință. Youtube-ul te învață repede să faci orice, de la ciorbă la gogoși. Iar cât privește timpul, niciodată nu avem destul, dar ne putem face loc pentru orice este important în viața noastră.

  1. Anturajul cu persoane nepotrivite

Oricât de ciudat sună, am ales să stăm departe de anturaje care ne crează angoase, care generează comparații și restul de lucruri nocive. O bonă fără răbdare, care nu îi poate explica copilului noțiuni elementare sau este incapabilă să-i citească cursiv o poveste cap-coadă, un bunic care preferă să-i arate pe Facebook ce mai fac colegii de liceu sau prieteni de la grădiniță care se joacă „de-a scuipatul și pumnii” sunt doar câteva exemple pe care nu le doresc în preajma copilului meu. Viața este formată și din părți negative, dar sunt datoare să-mi expun copilul la contact cu oameni mai buni și mai calmi măcar în perioada copilăriei mici. Va avea destul timp să-și facă propriile impresii despre cei din jur.

  1. Mai mult timp în natură

Proiectul Green Renaissance mi-a ridicat la fileu un gând pe care îl am din totdeauna: omul departe de natură e un om gol. Iar copiii care nu sunt crescuți aproape de natură se vor obișnui greu cu ea. Natura pare să fi devenit la fel de greu accesibilă ca și mâncarea sănătoasă. Probabil, din comoditate, din prea multă uzură psihică, preferăm să ne baricadăm în case și să ne căutăm alinarea pe canapea. Însă, atât pentru noi, dar mai ales pentru copii, experiențele tactile și senzoriale din natură sunt generatoare de echilibru și fericire pură. Pescuitul, alergatul prin băltoace, culesul castanelor, al nucilor, al frunzelor, drumețiile, noutatea locurilor în care nu au mai fost niciodată, atenția la zgomote noi și toate poveștile care se pot crea în jurul excursiilor în natură îi vor face curioși și fericiți. Prima aventură pe munte, primul picnic pe timp de iarnă, cu ceai fierbinte la termos, sunt amintirile pe care le vor păstra pentru totdeauna.

  1. Odihna

Odinha este la fel de necesară precum alimentația, statul la aer și liniștea. Poate că sună învechit, poate că nu, însă somnul de prânz nu este o aberație sau un moft al părinților cu un spirit mai “retrograd”, ci reprezintă o necesitate fizică. Repausul psihic și fizic au un rol esențial de regenerare și recuperare. Eu una o privesc ca pe o investiție în sănătatea noastră. Că este uneori imposibil să creezi rutina somnului de prânz copilului tău, de acord. Și mie mi-a fost cumplit de greu să nu renunț și să nu mă dau bătută pentru simplul motiv că îmi lua cel puțin o oră să-mi conving copilul să fac somn de amiază. Dar, după o muncă Sisifică, am reușit. Am albit, dar am reușit.

  1. Ora de “plictiseală”

Ora de plictiseală este o chestiune pe care am descoperit-o în America. Am înțeles că este un principiu care se aplică în școli sau în after-school-uri, când copiii sunt îndemnați să aibă un timp intim, doar al lor, în care să doarmă dacă vor, dacă nu să citească sau să se uite în tavan și să se gândească. Se poate aplica copiilor de peste 4 ani, cei care sunt destul de mărișori încât să înțeleagă și să adere la proces. Acasă, găsesc mană cerească „ora de plictiseală”, un timp al fiecăruia dintre noi, în care putem citi, ne putem odihni sau face orice altceva care ne sparge rutina comună.

  1. Responsabilități

Dacă noi suntem generația copiilor care făceau de toate de la vârste fragede, astăzi copiii noștri nu prea se descurcă singuri cu nimic. Nu se descurcă pentru că noi îi asistăm 24 din 24 și nu avem răbdare ca să-i lăsăm să greșească. Îi ducem și aducem de la școală, le facem paturile, îi spălăm pe dinți până la 12 ani și nu știu de ce avem dorința patologică de a le ușura viața vis-à-vis de orice. De noi depinde, ca părinți, cât de descurcăreți și independenți vor fi încă de mici. Consider că responsabilizarea copilului este una dintre cele mai importante lecții de educație. Îi va ajuta să fie autonomi și să înțeleagă efortul care se depune în jurul lor, ca toate lucrurile să fie funcționale.

  1. Reguli bilaterale

În momentul în care impui unui copil o regulă, trebuie să fii sigur că și tu o poți respecta. Dacă tu poți face asta, îi arăți prin exemplul propriu că e posibil să fii serios și, astfel, nu produci frustrări obligându-l pe el să facă ceva ce tu nu poți. Trebuie să te asiguri că regulile pe care le impui nu sunt absurde și că îmbunătățesc viața lui sau a ta/voastră ca familie în mod vizibil, consistent. Educația fără reguli e ca vara fără soare – nu prea înțelegi nimic din ea.

  1. Socializarea în comunitatea de vârsta lui

Copiii au nevoie de copii. Unii mult mai devreme, alții mai târziu, însă socializarea, joaca, dinamica grupului, constituie o parte uriasa în dezvoltarea lor. Sunt mulți părinți care se tem de Grădiniță, iar la subiectul “Creșă” îi apucă groaza. Motivul, mereu același: bolile. Eu am ajuns să privesc motivele astea ca fiind hilare, pentru că generația mea a servit creșă și grădiniță pe pâine și nu a mai murit nimeni, mai ales pe timpuri în care nu existau toate medicamentele și toate adjuvantele de astăzi. Bolile au devenit o adevărată sperietoare și nu pot să înțeleg de ce, pentru că fără a trece prin ele, copilul nu va fi mai puternic. Bolile sunt parte din dezvoltarea lui naturală. Dincolo de boli, creșele și grădinițele ne educă copiii și îi ajută să se dezvolte mai repede decât pe cei care nu le frecventează. Apoi interacțiunea dintre copii, negocierile pe care le fac de mici și prieteniile pe care le leagă sunt incontestabil, liane către o viață mai echilibrată.

Închei prin a spune că iubirea e cea mai importantă parte din relația cu copiii noștri. Iubirea necondiționată, deplină și totală pentru făptura pe care ai adus-o pe lume. Iubirea este singura care rămâne mărturie, dincolo de orice listă și orice strategie de parenting. Iubirea creează oameni mai buni, mai calmi, mai îngăduitori și mai echilibrați.

Jurnalul unei mame sentimentale 2.

posted in Motherhood by admin on

 Parteneri de conversație

Vremea e caldă, iar frunzele joacă un joc doar de ele știute. Se împing, se flutură și dansează pe o muzică pe care mulți nu o aud niciodată. Ei doi stau cuminți pe o bancă, într-o liniște mută, de parcă părinții i-ar fi pedepsit pentru fapte incorigibile. În jur e atâta forfotă, atâta viață și atâta speranță, încât pare greu să nu poți ridica ochii din telefon. Par să nu se fi cunoscut sau se se fi întâlnit înainte de a se fi așezat pe bancă. Numai că doi băieți, de-ai zice că sunt pogorâți din icoane, blonzi și cârlionțați, li se adresează cu “mamă și tată”. Unul dintre ei a venit să ceară apă, altul, să se plângă de frac-su. După intervenții scurte de muștruluială și amenințări cu plecatul acasă, mama își continuă vizionările în lumea paralelă cu realitatea momentului. Pare pierdută, îndepărtată și decupată din prezent, pe o planetă favorabilă, unde totul e idilic.  Se uită în telefon cu atâta concentrare și zâmbește ecranului ca un copil atunci când își vede mama că intră pe ușă. E îmbrăcată modest, are mâini muncite și un chip peste care timpul pare să fi trecut ba greu, ba în fugă. În cele câteva episoade în care și-a privit copiii în ochi, fața a spus adevărul pe care îl spune ori de câte ori iubirea de mamă își întâlnește pruncii: că pentru ei merită să faci orice, oricât, oricând. Candoarea din ochii unei mame nu se poate transpune în cuvinte. E o magie de moment în care eternitatea stă confortabil.

De partea cealaltă a băncii timpul e într-o altă dimensiune. Poate că la fel și spațiul. Dacă ea șade ghemuită pe un cotor de bancă, aproape retrasă și aproape ascunsă, el stă ca un Pașă. E mult și mare, într-o intenție pe care nu ți-e greu s-o recunoști. Picioarele-i sunt crăcănate de parcă Soarele însuși ar răsări dintre ele. Mâna dreaptă îi e petrecută pe după bancă, iar dacă nu ești atent, ai crede că ar ține-o pe ea de după gât. Dar nu-i așa. E doar un punct de sprijin pentru ca vizionarea meciului de fotbal între cele două echipe britanice să fie, aproape, ca acasă.

Băieții vin din nou, transpirați leoarcă de la alergătură și distracție. Îi spun mamei că le e foame. Ea le răspunde că le-a făcut salată de vinete. În timp ce le dă apă, băieții, de 8-10 ani, își trag unul altuia câte-un picior în burtă. Ea suspină și îi roagă să termine. În schimb, el se face că nu-i acolo, că nimic din jur nu există. Ea se ridică, băieții o iau fiecare de câte o mână și merg spre lumea lor intimă, acolo unde mama e cea mai bună zână în viață. El îi urmează, pune telefonul în buzunarul pantalonului și se uită în jur, compătimind parcă planeta pentru așa o zi bine dispusă. Nici ea, nici copiii nu se întorc să-i arunce vreo vorbă sau vreo privire. Le pare inexistent, indiferent.

Apoi, uitându-ma după ei, observându-le gesturile și ascultându-le conversațiile chiar și în lipsă de cuvinte, mi-am amintit-o pe madam Vlădescu, vecina de vis-à-vis de casa părintească, la care ajungeam cel puțin de două ori pe săptămână, în tranzit, pe motiv că îmi uitam mereu cheile acasă. Am petrecut atâta timp în casa ei și a domnului Vlădescu încât aproape că-i consideram bunicii mei. Și poate că nu aveau multe din ce aveau alții, însă la ei am descoperit demnitatea, iubirea în cuplu și alte lucruri importante.

Într-una din vizite, madam Vlădescu mi-a ținut o lecție despre cum să-ți alegi partenerul cu care vrei să trăiești restul vieții tale. Îmi aduc aminte ca ieri vorbele ei, cu toate ca au trecut mai bine de 30 de ani de atunci: “Draga mea, viața îți ia și tot viața îți dă pe măsură. Anii trec și aduc cu ei ce aduc, după care te trezești în aceeași casă, singură. Singură, iar dacă ai noroc, cu un moșneag așa cum ți l-ai ales. Dacă l-ai luat pentru frumusețe, ia-o de unde nu-i. Dacă l-ai luat pentru avere, atunci să-ți țină ea de urât. Dar, dacă l-ai luat pentru că ai avut ce să îți spui cu el, dacă ai lângă tine un adevărat partener de conversație, atunci timpul trece și habar n-ai când.”

Nu-i tăia aripile, lasă-l să zboare!

posted in Motherhood by admin on

Vorbele au o viață a lor. Au o psihologie proprie, un traseu și un destin doar de ele știute. Sunt mână în mână cu gândurile și reușesc, printr-o forță nevăzută, să definească, uneori, destine.

Aș fi vrut să fiu atât de isteață încât să fi ajuns singură la ideile astea. Dar sunt o combinație a doi factori: a istoriei personale și a cărților citite. Probabil au să curgă multe pagini și multe taste vor fi bătute pe subiectul copilăriei. N-aș fi crezut vreodată  să mă pasioneze atât de tare parcursul omului mic către omul cel mare. Dar, odată ce am devenit mamă, parcă mi s-au deschis porțile, și mii de gânduri, amintiri și emoții de mult uitate m-au invadat. Prin Petru am ajuns să am din nou acces la copilărie și să mă gândesc infinit mai mult la cum a fost a mea.

Copilăria e de fapt o foaie albă de hârtie pe care desenăm și pe care ni se desenează harta, traseul, viața. Desenăm noi, copii fiind, împreună cu părinții, bunicii și alte personaje adulte cu care intrăm în contact. Pentru mulți dintre noi desenul rămâne cea mai frumoasă și prețioasă amintire. Pentru alții, o foaie plină de mâzgâlituri și pe care au pitit-o ca nu cumva s-o descopere cineva vreodată. Pentru mine, cu tot zgomotul de fond în jur, copilăria va rămâne cel mai iubit desen.

Vorbele au un rol esențial în această etapă. Sunt pilonii de care ne agățăm emoțiile, iar mai apoi devin stâlpii credințelor noastre. Iar astea toate se întâmplă pentru simplul motiv că un copil nu are încă capacitatea de a discerne și de a-și forma idei și trăiri bazate pe altceva în afară de mimică și cuvânt. Astfel, el va crede și va lua de bun tot ce aude sau tot ce i se exprimă prin gesturi. Magia cuvintelor intervine în viața noastră în momentele în care descoperim viața, exact atunci când nu știm să mergem, să ne exprimăm, să înțelegem prea mult din tabloul general la care suntem expuși.

Copiii sunt magici exact așa cum vin pe lume. Sunt vulnerabili, plăpânzi și 100% dependenți de comportamentele și vorbele adulților. Pe când Petru avea doar câteva luni, am citit un text al unui medic psihiatru american care făcuse o cercetare de câțiva ani pe subiectul mimicii și al tonului părinților în raport cu copiii lor. Copiii expuși la un mediu calm s-au dezvoltat de două ori mai bine decât cei care au trăit în medii agitate/agresive. Au dormit mai mult, au mâncat mai mult, au învățat să meargă și să vorbească mai repede decât ceilalți. Nu știu dacă m-a surprins foarte tare rezultatul studiului, pentru că e cumva natural ca lucrurile să stea așa. Uzi o floare și-o pui la lumină, crește. Dacă nu, se ofilește. Dar, ce am învățat și ce am aplicat au fost două lucruri: vorbitul constant și încurajările. I-am vorbit lui Petru non-stop și l-am încurajat în tot. Mereu i-am spus că poate, că știe, că se descurcă, că e bine ce face. Și pe toate astea am încercat să le camuflez în calm. “Camuflez”, pentru că de cele mai multe ori instinctul este de a-ți repezi copilul atunci când ceva nu iese bine, ori de a ridica vocea. Iar de nu, de a-l amenința. De câte ori nu ați spus lucruri de genul: “nu mai pui mâna pe mixer pentru că ai împrăștiat ouăle pe pereți” sau “de azi înainte nicio joacă la baie pentru că e plin de apă pe jos” ori alte aparent inofensive amenințări pe care le facem cu zecile, zilnic. La ele mulți părinți adaugă câteva perechi de palme, ciufuleli și zbierăte. Și, iată, după câțiva ani ne întrebăm de ce nu ne mai înțelegem cu copiii? Mimetismul este secretul. Se țipă la copil, va țipa și el. Îți bați copilul, va pocni și el. Ești calm cu el, atunci va fi un copil calm.

Scriu textul de față pentru că într-o țară ca România este greu să le explici generațiilor părinților și bunicilor noștri de ce e constructiv să-și păstreze calmul și să apeleze la un ton temperat. Chiar dacă în cultura populară românească zicala “vorba dulce mult aduce” e veche, cine înțelege de fapt ce înseamnă cu adevărat sau cine o mai pune în practică în educația copiilor?

Închei prin a spune că adultul calm se formează din copilărie, atunci când pe foaia de hârtie încă mai putem șterge norii, chiar dacă în jurul nostru plouă des.

Părinți fără traume, copii fericiți

posted in Motherhood by admin on

Am descoperit de curând scurtmetrajele făcute de cei de la Green Renaissance și, după câteva ore de vizionare, am ajuns la o singură concluzie: discuțiile tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de țară, de ocupație, au avut o punte comună – copilăria. Iar marea lor majoritate vorbește despre copilărie ca despre o bucată bine delimitată a vieții lor, de cele mai multe ori plină de traume și de bagaje pe care acum, la maturitate, încă mai încearcă să le lase în urmă.

Brusc, gândul mi-a zburat la copilul meu. La cum îl cresc, la cum mă port cu el, la ce vede la noi în casă, la ce aude, la ce îl expunem. Dacă sunt sau nu o mamă suficient de înțeleaptă, de prezentă – iar aici nu mă refer la prezența fizică. Am încercat să fac o fișă mentală a tuturor căsuțelor, a reperelor, a valorilor și a principiilor la care țin. Pe unele reușesc să le bifez, la altele întârzii. Apoi, seara, la runda de joacă în parc, uitându-mă la el și la felul lui de a se raporta la lume, la ceilalți, la viață, am realizat că nu listele din capul meu sunt importante.

Nu e atât de important felul în care mă raportez la copil, ci mai important e cum mă raportez la mine însămi. Probabil asta este și cea mai importantă lecție pe care o am de repetat, dacă nu am învățat-o deja: să fiu OK cu mine însămi. Dacă eu mă cunosc îndeajuns de bine, dacă îmi accept parcursul, dacă îmi înțeleg copilăria, dacă am devenit un adult echilibrat emoțional, atunci căsuțele care “trebuie” bifate în relația cu copilul meu nu mai au nicio importanță. Pentru că totul se va așeza de la sine.

Probabil că de aici vin marea majoritate a traumelor din copilărie. Din faptul că părinții uită că meciul nu se poartă cu copiii, ci cu propria persoană. Iar noi, ca români, avem din păcate meciuri grele, lăsate gaj de la o generație la alta. Bunicii și părinții noștri au trăit și experimentat vremuri în care foamea, bătaia, lipsurile de toate felurile au format și cioplit personalități dintre cele mai ciudate.  Dar asta e subiectul unor alte discuții.

Ascultând mărturiile oamenilor din filmele GR, mi-am dat seama că copiii noștri vor avea o viață ceva mai complicată decât am avut-o noi. Mai complicată din cauza expunerii, a accesului atât de rapid la orice. Viața însăși va părea mai volatilă și mai fără sens pentru că lipsa creativității își va spune cuvântul într-o formă generatoare de depresii și inadvertențe. Vor vrea să fie și să facă ce văd la alții, pe canalele paralele cu viața, acolo unde lumea e mai mult decât ideală. Și, din păcate, și noi ca părinți suntem atrași în același vârtej. Ca și ei, ne pierdem timpul și energia cu ecranele și cu “poveștile” altora. Fiind în permanență expuși la malaxorul supracomunicării, ne va fi din ce în ce mai greu să facem apel la propriile idei și emoții. Ne va fi greu să găsim repere juste, să ne aplecăm empatic asupra unor oameni mici care au nevoie de îndrumare și sprijin și nu de forță și agresivitate.

Întrebarea e una singură: cum reușim să păstrăm copilăria lor ca pe acea bucată din viață fără traume și fără cicatrici? Varianta mea stă scrisă mai sus – încerc, pe cât posibil, să păstrez echilibrul cu mine. Dar tare aș vrea să știu ce gândesc și alți părinți despre asta, de cum se raportează la genul acesta de subiecte. Dacă le trece sau nu prin minte ideea că ei înșiși ar putea avea uneori nevoie de balanță, de cunoaștere și înțelegere de sine. Sunt subiecte greu de digerat de foarte mulți dintre noi. Pentru că trăim viața pe repede înainte și nu avem răgaz, nici vreme să aplecăm urechea către lucruri atât de simple și atât de complicate deopotrivă.

Întrebat despre copilăria sa, Cioran a răspuns așa: “Copilăria rămâne pentru mine culmea vieții mele“.

Aici gățiti poiectul Green Renaissance.

 

Dora Lazarof este marcă înregistrată. Toate drepturile sunt rezervate. ©

Cui i-e frică de un NU?

posted in Motherhood by admin on

Partea bună a zilelor noastre este că încă putem să avem opinii libere. Partea proastă este că sunt prea multe păreri și opinii și mai proaste.

 Înainte să devin mamă am dat nas nas în nas cu o carte de parenting despre “Cum să nu spui niciodată NU copilului tău”. După ce am răsfoit câteva capitole am pus-o deoparte și am început să mă gândesc practic la ce fel de educație am primit eu, la câte NU-uri am experimentat la viața mea și cum oare o să fac când va trebui să-mi educ copilul. În jur, toate amicele și cunoscutele care erau deja mame citiseră cartea și puneau în practică de ani buni tehnica spusului de NU. Despre ce rezulta în urma lipsei de NU, nu voi aminti, pentru că fiecare face ce crede când vine vorba de copilul lui. Dar voi povesti cum și în ce fel am hotărât ca NU să fie partenerul meu de bază în educația copiilor.

În primul rând eu, ca adult, am învățat târziu să spun NU în toate aspectele vieții mele, vis-à-vis de lucrurile care îmi convin sau nu, pe care le accept sau nu. A spune NU a reprezentat pentru autoeducația personalã o săritură uriașă către persoana care mi-am dorit dintotdeauna să devin. De la un people pleaser la un adult care se cunosște pe sine și care e capabil să-și asume NU-urile pe care le decide/rostește, a însemnat ani buni de rodaj și lucru cu mine însămi. Apoi, odată ce am devenit mamă, am încercat să înțeleg și să descopăr ce înseamnă NU, de unde vine și ce vrea să însemne în cultura educației copiilor de astăzi. 

Dacă “pe vremea mea” NU era un răspuns mult mai des întâlnit ca apa caldă sau friptura, astăzi el a devenit un fel de ciumă bubonică cu care ar fi bine să nu ai de-a face. Am observat că, cele mai multe cărți sau persoane specializate în deja celebrul “parenting” vorbesc de NU ca de o epidemie. Cu toții sfătuiesc părinții cum care să nu cumva să zică “micuților” NU. Acest NU se pare că “decapitează, dacă nu știrbește iremediabil personalitatea copiilor, care au nevoie de echilibru și înțelegere totală din partea părinților” – citat onorabil dintr-o carte și mai onorabilă. 

Tot lovindu-mă de astfel de păreri, când am simțit nevoia naturală de a spune un NU clar și răspicat copilului meu, am trăit o inadvertență în sufletul și în mintea mea. Mă gâdeam că, poate, o să-mi schimonosesc copilul în ceva ce nu mi-ar plăcea să se transforme, că nu am destulă răbdare, că nu sunt o mamă bună, că mamele care mă înconjoară nu spun NU copiilor lor. Dar am ales calea rațiunii și a instinctului. Am ales să mă gândesc la ce înseamnă NU și de ce a devenit dintr-un intrument mai mult decât normal de educare, reversul. Observând familiile și părinții din jurul meu, apoi observând la ce se traduce lipsa NU-ului în educația copiilor și gândindu-mă la stilul de educație al părinților și bunicilor noștri, am priceput că NU cel de azi e un simplu intrument de scuză. O scuză grosolană și rușinoasă a părinților de a se implica și de a lua atitudine în fața propriilor copii. Sau, așa cum spunea bunica, de “a lua taurul de coarne”. 

Vrem sau nu să credem, ne place sau nu să auzim adevărul, dar noi, părinții moderni, actuali, am început să fim din ce în ce mai iraționali și să înghițim orice gălușcă care ni se oferă, cu cât mai scumpă cu atât mai bine – iar aici mă refer la seminarii, aplicații și alte cărți de parenting. Astfel a devenit NU cap de listă dintr-un pomelnic lung al unor idei imbecile și total nesănătoase de cum să creștem viitorii adulți care vor ajunge mai mult ca sigur să fie asistați, pentru că nu vor ști să se descurce sau să gândească de unii singuri. Atât timp vor auzi și vor primi ce vor, calea e una singură. 

Dar viața toată este un lung și uneori nesecat râu de NU-uri. Dacă avem impresia că odraslele noastre vor fi private de NU doar pentru că noi așa i-am crescut acasă, mă tem că ne înșelăm amarnic. Părinții aleg să spună NU mai ales din comoditate. De ce să fii The Bad Cop și săp spui NU? De ce să urle copilul 30 de minute până leșină, tocmai când tu ai intrat pe ușă după o zi lungă la serviciu și alte 3 ore de stat bară la bară în trafic? Nu mai bine spui DA? DA la orice și toată familia e fericită. Dar asta nu însemnã cã facem educație. Educația este un process care nu se termină niciodată. A copiilor noștri, poate, dar a noastră, ca oameni maturi, niciodată. Gândiți-vă serios și faceți măcar un exercițiu simplu ca să vedeți câte și mai ales care au fost NU-urile din viața voastră. Mie doar NU-urile mi-au creat experiențe din care am învățat lecții esențiale. 

Probabil că părinților le este teamă să spună NU. Teamă de a nu face pe plac copilului, teamă de a nu fi părinți cool, de a fi respinși de copii, de a se ciocni cu partenerul care e de altă părere. Teamă de a face altceva decât fac preitenii noștri cu copiii lor. Dar NU se învață. Se exersează și devine ca mersul pe bicicletă. Și poate că puțin NU nu strică niciodată. Poate că e timpul să revină limitele în viața noastră. Limitele care altă dată trasau clar și pentru totdeauna lucrurile cu adevărat esențiale. 

Despre creșă și alte adevăruri

posted in Motherhood by admin on

Din clipa în care ați hotărât să vă duceți copilul la creșă, primul și marele pas spre colectivitate, pregatiți-vă. Uitați-vă bine la el, savurați-l așa cum știați că e până la acel moment și faceți-vă un screen shot mental. O dată ce va trece dincolo de ușa creșei, lucrurile se schimbă. Dar mai ales el.

A duce copilul la creșă este comparabil cu a-l duce în armată. Conviețuirea alături de alți războinici ai Pampers-ilor îl va face altfel decât îl știai. Îl va căli, îi va da poftă de mâncare, de somn, de reușită și, mai ales, de apărare. Călitul copilului vine la pachet cu diversitatea mediilor din care vin toți ceilalți, dar și de felul în care educatoarele și îngrijitoarele se raportează la ei.  Dacă te-ai hotărât să cauți o creșă, gândește-te ce anume vrei să alegi pentru el și care sunt criteriile de departajare. Ce e important pentru tine, care sunt normele și regulile la care vrei să fie supus copilul tău. Practic, fă-ți o listă de PRO și CONTRA de chestiuni care primează pentru voi ca familie, pe care să le discutați serios și punctual. După ce ai căutat și ai cercetat creșele, după ce ai stat de vorbă cu personalul de acolo, după ce ai întrebat părinții care își duc sau și-au dus copiii acolo, abia apoi poți să-ți faci o idee. Noi, spre exemplu, am plecat de la recomandarea unei vecine care are 6 copii și care ne-a povestit despre un întreg cartier care și-a crescut copiii la creșă – cea la care a fost Petru a fost înființată în 1978.

Acestea sunt criteriile care au stat la baza alegerii creșei lui Petru:

      1. PROXIMITATEA. În primul rând, am căutat o creșă aproape de casă. În jurul casei sunt aproximativ 7, unele de stat, altele particulare. Am hotărât ca distanța de acasă până la creșă să fie posibilă pe jos, fără mașină, în condițiile de ploaie, zăpadă și aglomerație în trafic.

       

      1. REGIMUL. Stat sau Privat? După ce am vizitat toate creșele de pe lângă casă și după ce am stat de vorbă cu oamenii de acolo, am hotărât că nouă ne place și ni se potrivește felul în care s-a discutat cu noi la una dintre creșele de stat. Ne-au plăcut abordarea, franchețea, felul în care erau îngrijiți copiii (fiecare era hrănit de o îngrijitoare cu lingurița și nu obligat să învețe să ducă mâncarea la gură la nici 8 luni, așa cum am văzut la o creșă particulară, pe motiv că nu au destul personal), mediul, chiar dacă arăta mai precar și, nu în ultimul rând, mirosul de mâncărică delicioasă. Apoi, ne-a mai plăcut abordarea foarte strictă în ceea ce privește îmbolnăvirea copiilor, vaccinurile și obligativitatea părinților de a aduce aviz medical în cazul în care copilul lipsește mai mult de trei zile consecutive din colectivitate. A fost clar că nu e loc de tocmeală când vine vorba de sănătatea copiilor, iar ăsta a fost marele plus pentru mine ca mamă. Unele mame numesc strictețea din creșele/grădinițele de stat drept “atitudine comunistă”, dar, vă asigur, că e mai bine așa, decât să vezi copiii lați pe covor de la febră 39, cu muci în barbă și bube pe piele, ținuți laolaltă cu cei sănătoși.

       

      1. EXPERIENȚA CREȘEI/NUMĂRUL DE COPII. Te sfătuiesc să te documentezi puțin despre activitatea instituției pe care vreți să o alegi. Dacă are ceva experiență în spate sau e doar o altă ciupercă ieșita după ploaie. Pentru mine, au atârnat mult cei peste 40 de ani de funcționare ai creșei la care a mers Petru, așa ponosită cum mi s-a părut la început. Asta mi-a arătat că oamenii de acolo au experiență enormă cu copiii, au întâlnit toate categoriile, felurile și culorile de copii, dar, mai ales, știu să gestioneze probleme adiacente.

       

      1. La privat, oriunde am fost, m-au întâmpinat cu aceeași replică în momentul în care am deschis subiectul personalului: “Acum suntem mai putini, că știți cum e…”. Iar punctele de suspensie m-au cam pus pe gânduri. Sunteți mai puțini că nu vreți să plătiți mai mulți oameni, au plecat pentru că aveți un management defectuos, nu stau pentru că sunt prea mulți copii și lucrurile o iau razna, iar lista întrebărilor poate continua la infinit. Așadar, faceți o schemă simplă. Dacă sunt 15 copii în grupă, iar personalul e format dintr-o educatoare și o îngrijitoare, credeți că toți copiii vor avea parte de schimbat, mâncat, culcat optime? Ca să nu mai vorbim de interacțiunea 1 la 1 și de volumul de atenție sporit când vine vorba de 15 ghindoci care abia merg, abia se ridică, nu știu să vorbească, să ceară apă, caca, etc. Ăsta a fost un mare minus în ceea ce privește sistemul privat. La stat, la o grupă de 10 copii sunt 3 sau 4 îngrijitoare, depinde de zi, plus educatoarea. Ceea ce găsesc echitabil. Dacă vorbim deschis de calitatea oamenilor din aceste instituții, atunci iar intervine loteria.

       

      1. MÂNCAREA GĂTITĂ IN HOUSE. Când vine vorba de creșe și grădinițe, mâncarea e un subiect sensibil pentru mulți părinți. Dacă la creșele privat meniurile care mi-au fost prezentate conțineau, în marea lor majoritate ananas, tapioka, broccoli, varză de bruxelles, la stat am dat pește sfeclă, morcovi, fasole, cartofi și restul alimentelor cotidiene. La creșa de stat există bucătărie și se gătește zilnic, de la supă la piure, pate, griș și orez cu lapte. Nouă ne-a plăcut asta, mai ales că Petru este obișnuit cu mâncarea gătită. Abia așteaptă să mănânce la masă cu copiii și să mai cerșească biscuiți.

       

      1. CAMERE – SISTEM DE SUPRAVEGHERE. Ar trebui să punem mână de la mână și să facem o petiție pentru o lege care să impună obligativitatea instituțiilor din sistemul de stat de a avea camere de luat vederi. S-au mai schimbat legile între timp, vezi GDPR. Dar consider că, printr-un acord scris, părinții ar trebui să aibă acces la imagini video live din creșă și grădiniță.

       

      1. LOC DE JOACĂ/CURTE. Un alt criteriu foarte important pentru noi a fost ca copiii să fie scoși afară, în curte. Și da, indiferent de anotimp, la creșa de Stat, au ieșit zilnic la joacă.

       

      Subiectul creșa este unul delicat. Dacă vei aștepta momentul potrivit pentru a-ți duce copilul, nu va veni prea curând. Pentru că vom considera că niciunul dintre noi nu e pregătit: nici copilul și nici părinții. Pe de altă parte, cei care nu sunt nevoiți să se întoarcă la muncă și pot sta cu copilul sau au alte variante ajutătoare, pot spune pass creșelor. Colectivitatea, așa cum spuneam la început, vine cu bune și cu mai puțin bune. Răcelile, bolile, mucii care nu se mai termină cu lunile, sunt provocări serioase pentru o familie. Cel putin pentru noi, perioada îmbolnăvirilor a însemnat un stres major. Dar a trecut; ba chiar ne-am călit, ne-am îmbolnăvit unii de la alții până am învățat că toate fac parte dintr-un parcurs absolut normal. Simplu nu este, așa cum milioanele de emoții și de contradicții îți vor acapara mințile. Eu, una, mi-am reproșat constant că am făcut pasul ăsta, că nu sunt o mamă bună, că am exagerat ducându-l pe Petru la creșă, că ar fi trebit să mai rabd puțin și să mai rezist acasă câteva luni, să dau proiectele și munca la o parte și să mă concentrez numai asupra lui. Dar, am privit la rece situația: ajunsesem la epuizare psihică și fizică, chiar dacă mai aveam 6 luni până să mă întorc la muncă. Însă, nu știam pe ce lume mă aflu, nu reușeam să mă odihnesc nici ziua și nici noaptea, iar calitatea atenției mele asupra lui era din ce în ce mai scăzută pe fiecare zi ce trecea. Între frustrare și oboseală, am ales creșa. Am început cu pași mici, de la 8 la 12 pentru primele 6 luni. Apoi, când a învățat să facă la oliță, dar, mai ales, să doarmă la prânz cu ceilalți copii, am înțeles că e pregătit să stea până seara.

      Te sfătuiesc să ai răbdare cu întreg procesul, dar mai ales să ai încredere în personalul care lucrează în creșă. În ciuda tuturor gândurilor sabotoare, copilul tău va fi pe mâini bune. Va fi alături de alții, la fel de vulnerabili, de mici, de sensibili. Apoi, e posibil să-i placă la nebunie la creșă. Suntem ființe sociale, iar interacțiunea de la o vârstă atât de fragedă va însemna o cărămidă importantă în temelia personalității lui.

Deci fentăm realitatea?

posted in Motherhood by admin on

În lunga și nesfârșita mare a declarațiilor mamelor care mă înconjoară, și uneori ale unor postări pe care le citesc razant pe Instagram, nu găsesc mai niciodată sinceritate. Mamele, fie prietene, fie cunoștințe, aleg de foarte puține ori să aibă curaj și să vorbească direct și brut despre cât de grea e maternitatea. 

În ciuda Comunismului și a lipsurilor financiare în care au trăit mamele și bunicile noastre, maternitate nu pare să fi fost o corvoadă. Cel puțin eu nu am auzit bunici plângându-se de cât de greu și imposibil le-a fost să crească copii iar apoi 5 rânduri de nepoți. Noi, însă, cu toată tehnologia și viața mult mai simplificată, abia dacă reușim să facem 2% din ce făceau ele. Spre deosebire de noi, ele aveau mereu o clacă a femeilor care se ajutau unele pe altele, a unor vecine mai în vârstă care mai crescuseră vreo două generații de copii înaintea lor și care erau voluntare, gata mereu să le sară în ajutor cu o mână sau măcar cu-n sfat. Ce să mai zic de supicile, mâncăricile și tăvile cu prăjituri care tranzitau scara de la un etaj la altul… Dar am crescut așa, cu o semi-comunitate de femei care înconjurau copiii și erau acolo pentru tinerele mame. Ieri aș fi vrut să am o vecină la care să merg în capot și să bat la ușă, să mă plâng juma’ de oră, să fiu primită cu brațele deschise și lăsată să bocesc până mi se limpezește mintea la loc.

Maternitatea e dureroasă din toate punctele de vedere. Devii mamă într-o clipă și toate bornele ți se dau peste cap fără să fi realizat cum și când. Poate că sunt femei care reușesc să facă un tango perfect în viața lor, între copil, soț, muncă/carieră și propriile trăiri. Sau sunt femei care nu văd lucrurile așa, care merg din inerție sau care nu au conceptele mele. Dar ieri mi-a venit atât de greu haina maternității încât corpul meu a reacționat fizic la toate lucrurile pe care le aveam de parcurs, la toate listele pe care le aveam de bifat și la toți stimulii exteriori. Pur și simplu am sucombat într-o stare de epuizare fizică și emoțională, fără să știu exact ce anume m-a răpus. Dar lucrurile se adună, la fel și oboseala, și stresul de  a le face cât mai bine pe toate și de a nu da rateuri. Și, la fel cum societatea românească te învață, fără măcar să fi știut, niște lecții de anduranță, tot ea îți bagă pe sub piele, încă de mic, ideea că “hai, încă se poate, mai mergi puțin, dă-i înainte”. Doar gândiți-vă cum suntem crescuți, să tragem de noi ca de niște câini morți la teme, la școală, ca mai apoi, adulți fiind, să fi pietrificat, betonat complet sentimentul și iluzia asta în tot și-n toate din viața noastră. Cât am stat în Germania, am reușit să învăț lecția prioritizării. Să aleg, dintr-o listă lungă de lucruri, doar pe cele mai importante. Celelalte puteau să aștepte, să fie amânate, lăsate pentru mai târziu într-un colț al agendei. Dar în România mă simt în permanență strânsă cu ușa. Aici timpul este mult mai comprimat și mai perisabil. Încerc zilnic să fac slalom prin trafic, prin agendă, prin mesaje, prin îndatoriri și prin mintea mea care se gândește non-stop la ceva. Un slalom care, iată, se traduce uneori în epuizare completă.

În momentul în care am devenit mamă am încercat să mă pregătesc mental și emoțional pentru noua aventură. Am încercat să înțeleg și să mă așez liniștit pe un loc mai în spate. Am încercat să așez fiecare așteptare în dosarul ei și să mă feresc de gândul imposibilității. Văzusem cu ceva ani înainte ce înseamnă depresia postnatală și am hotărât să nu mă lovească și pe mine. Așa că nu m-am gândit la maternitate ca la ceva ce va pune lacăt pe orice posibilitate din viața mea. Ci ca la o perioadă care va fi dificilă, dar care va trece. Bebelușul s-a transformat într-un băiat cu întrebări pertinente, cu nevoie egale cu ale noastre, cu dorințe, emoții, frământări și o viață independentă de a părinților lui. Maternitatea de început s-a transformat în maternitate medie, urmând ca la adolescența lui Petru să devină majoră. Dar este la fel de solicitantă și angoasantă. Nu mă plâng de faptul că e greu să crești copii. Spun doar că, în zilele noastre, e o foarte mare provocare să duci o viață echilibrată. Ah, da, desigur, sunt femei care au crescut 5-7-9 copii. Dar nu știu nici cum și nici care le-a fost parcursul acestor copiilor. Noi astăzi se pare că suntem mai “speciali”. Le vrem pe toate. Iar toate au un preț, au o notă de plată care se achită întotdeauna sub o formă sau alta. Unele femei o achită prin renunțarea la carieră, alte familii o achită prin divorț, alții printr-o detașare completă de fiecare membru al familiei (mâncăm cina împreună, în rest fiecare e la treaba lui), iar cei mai înțelepți sunt cei care mai taie din porții – porțiile de nevoi, porțiile de muncit ca salahorii și porțiile de timp irosit aiurea.

Maternitatea e o provocare constantă, continuă, din care ar fi grozav să învățăm sau să ne ajutăm unii pe alții. Nu am de dat lecții, ci doar de învățat. Dar aș vrea să o fac domol, fără să-mi bage nimeni pe gât rețeta succesului. Și oricât de obosită aș fi, o să mă ridic, o să mă scutur și o să-mi înfig și mai bine picioarele în pământ. Pentru că cineva depinde de mine și așteaptă să facem o trântă ori o întrecere cu mașinuțele. Apoi îi sunt datoare femeii din oglindă, cu cearcănele vineții și fire de albe la tâmplă. Ei îi sunt datoare mai mult decât oricui pe lume. Are nevoie de un somn bun, o ora strașnică de sport și o plimbare cu iubitul care o ține mereu strâns de mână. Pentru că, dacă ea e bine, totul din jurul va funcționa.

Vulnerabilitatea nu e o boală. E o stare naturală a omului viu, care își pune întrebări și își răspunde cu voce tare, poate-poate mai aud și se mai întreabă și alții. Vulnerabilitatea e o stare pe care trebuie să le-o explicăm și copiilor noștri. Ca să fie capabili să o trăiască și să o recunoască apoi la alții.