Etichetă: dora lazarof

Jurnalul unei mame sentimentale 2.

 Parteneri de conversație

Vremea e caldă, iar frunzele joacă un joc doar de ele știute. Se împing, se flutură și dansează pe o muzică pe care mulți nu o aud niciodată. Ei doi stau cuminți pe o bancă, într-o liniște mută, de parcă părinții i-ar fi pedepsit pentru fapte incorigibile. În jur e atâta forfotă, atâta viață și atâta speranță, încât pare greu să nu poți ridica ochii din telefon. Par să nu se fi cunoscut sau se se fi întâlnit înainte de a se fi așezat pe bancă. Numai că doi băieți, de-ai zice că sunt pogorâți din icoane, blonzi și cârlionțați, li se adresează cu “mamă și tată”. Unul dintre ei a venit să ceară apă, altul, să se plângă de frac-su. După intervenții scurte de muștruluială și amenințări cu plecatul acasă, mama își continuă vizionările în lumea paralelă cu realitatea momentului. Pare pierdută, îndepărtată și decupată din prezent, pe o planetă favorabilă, unde totul e idilic.  Se uită în telefon cu atâta concentrare și zâmbește ecranului ca un copil atunci când își vede mama că intră pe ușă. E îmbrăcată modest, are mâini muncite și un chip peste care timpul pare să fi trecut ba greu, ba în fugă. În cele câteva episoade în care și-a privit copiii în ochi, fața a spus adevărul pe care îl spune ori de câte ori iubirea de mamă își întâlnește pruncii: că pentru ei merită să faci orice, oricât, oricând. Candoarea din ochii unei mame nu se poate transpune în cuvinte. E o magie de moment în care eternitatea stă confortabil.

De partea cealaltă a băncii timpul e într-o altă dimensiune. Poate că la fel și spațiul. Dacă ea șade ghemuită pe un cotor de bancă, aproape retrasă și aproape ascunsă, el stă ca un Pașă. E mult și mare, într-o intenție pe care nu ți-e greu s-o recunoști. Picioarele-i sunt crăcănate de parcă Soarele însuși ar răsări dintre ele. Mâna dreaptă îi e petrecută pe după bancă, iar dacă nu ești atent, ai crede că ar ține-o pe ea de după gât. Dar nu-i așa. E doar un punct de sprijin pentru ca vizionarea meciului de fotbal între cele două echipe britanice să fie, aproape, ca acasă.

Băieții vin din nou, transpirați leoarcă de la alergătură și distracție. Îi spun mamei că le e foame. Ea le răspunde că le-a făcut salată de vinete. În timp ce le dă apă, băieții, de 8-10 ani, își trag unul altuia câte-un picior în burtă. Ea suspină și îi roagă să termine. În schimb, el se face că nu-i acolo, că nimic din jur nu există. Ea se ridică, băieții o iau fiecare de câte o mână și merg spre lumea lor intimă, acolo unde mama e cea mai bună zână în viață. El îi urmează, pune telefonul în buzunarul pantalonului și se uită în jur, compătimind parcă planeta pentru așa o zi bine dispusă. Nici ea, nici copiii nu se întorc să-i arunce vreo vorbă sau vreo privire. Le pare inexistent, indiferent.

Apoi, uitându-ma după ei, observându-le gesturile și ascultându-le conversațiile chiar și în lipsă de cuvinte, mi-am amintit-o pe madam Vlădescu, vecina de vis-à-vis de casa părintească, la care ajungeam cel puțin de două ori pe săptămână, în tranzit, pe motiv că îmi uitam mereu cheile acasă. Am petrecut atâta timp în casa ei și a domnului Vlădescu încât aproape că-i consideram bunicii mei. Și poate că nu aveau multe din ce aveau alții, însă la ei am descoperit demnitatea, iubirea în cuplu și alte lucruri importante.

Într-una din vizite, madam Vlădescu mi-a ținut o lecție despre cum să-ți alegi partenerul cu care vrei să trăiești restul vieții tale. Îmi aduc aminte ca ieri vorbele ei, cu toate ca au trecut mai bine de 30 de ani de atunci: “Draga mea, viața îți ia și tot viața îți dă pe măsură. Anii trec și aduc cu ei ce aduc, după care te trezești în aceeași casă, singură. Singură, iar dacă ai noroc, cu un moșneag așa cum ți l-ai ales. Dacă l-ai luat pentru frumusețe, ia-o de unde nu-i. Dacă l-ai luat pentru avere, atunci să-ți țină ea de urât. Dar, dacă l-ai luat pentru că ai avut ce să îți spui cu el, dacă ai lângă tine un adevărat partener de conversație, atunci timpul trece și habar n-ai când.”


Nu-i tăia aripile, lasă-l să zboare!

Vorbele au o viață a lor. Au o psihologie proprie, un traseu și un destin doar de ele știute. Sunt mână în mână cu gândurile și reușesc, printr-o forță nevăzută, să definească, uneori, destine.

Aș fi vrut să fiu atât de isteață încât să fi ajuns singură la ideile astea. Dar sunt o combinație a doi factori: a istoriei personale și a cărților citite. Probabil au să curgă multe pagini și multe taste vor fi bătute pe subiectul copilăriei. N-aș fi crezut vreodată  să mă pasioneze atât de tare parcursul omului mic către omul cel mare. Dar, odată ce am devenit mamă, parcă mi s-au deschis porțile, și mii de gânduri, amintiri și emoții de mult uitate m-au invadat. Prin Petru am ajuns să am din nou acces la copilărie și să mă gândesc infinit mai mult la cum a fost a mea.

Copilăria e de fapt o foaie albă de hârtie pe care desenăm și pe care ni se desenează harta, traseul, viața. Desenăm noi, copii fiind, împreună cu părinții, bunicii și alte personaje adulte cu care intrăm în contact. Pentru mulți dintre noi desenul rămâne cea mai frumoasă și prețioasă amintire. Pentru alții, o foaie plină de mâzgâlituri și pe care au pitit-o ca nu cumva s-o descopere cineva vreodată. Pentru mine, cu tot zgomotul de fond în jur, copilăria va rămâne cel mai iubit desen.

Vorbele au un rol esențial în această etapă. Sunt pilonii de care ne agățăm emoțiile, iar mai apoi devin stâlpii credințelor noastre. Iar astea toate se întâmplă pentru simplul motiv că un copil nu are încă capacitatea de a discerne și de a-și forma idei și trăiri bazate pe altceva în afară de mimică și cuvânt. Astfel, el va crede și va lua de bun tot ce aude sau tot ce i se exprimă prin gesturi. Magia cuvintelor intervine în viața noastră în momentele în care descoperim viața, exact atunci când nu știm să mergem, să ne exprimăm, să înțelegem prea mult din tabloul general la care suntem expuși.

Copiii sunt magici exact așa cum vin pe lume. Sunt vulnerabili, plăpânzi și 100% dependenți de comportamentele și vorbele adulților. Pe când Petru avea doar câteva luni, am citit un text al unui medic psihiatru american care făcuse o cercetare de câțiva ani pe subiectul mimicii și al tonului părinților în raport cu copiii lor. Copiii expuși la un mediu calm s-au dezvoltat de două ori mai bine decât cei care au trăit în medii agitate/agresive. Au dormit mai mult, au mâncat mai mult, au învățat să meargă și să vorbească mai repede decât ceilalți. Nu știu dacă m-a surprins foarte tare rezultatul studiului, pentru că e cumva natural ca lucrurile să stea așa. Uzi o floare și-o pui la lumină, crește. Dacă nu, se ofilește. Dar, ce am învățat și ce am aplicat au fost două lucruri: vorbitul constant și încurajările. I-am vorbit lui Petru non-stop și l-am încurajat în tot. Mereu i-am spus că poate, că știe, că se descurcă, că e bine ce face. Și pe toate astea am încercat să le camuflez în calm. “Camuflez”, pentru că de cele mai multe ori instinctul este de a-ți repezi copilul atunci când ceva nu iese bine, ori de a ridica vocea. Iar de nu, de a-l amenința. De câte ori nu ați spus lucruri de genul: “nu mai pui mâna pe mixer pentru că ai împrăștiat ouăle pe pereți” sau “de azi înainte nicio joacă la baie pentru că e plin de apă pe jos” ori alte aparent inofensive amenințări pe care le facem cu zecile, zilnic. La ele mulți părinți adaugă câteva perechi de palme, ciufuleli și zbierăte. Și, iată, după câțiva ani ne întrebăm de ce nu ne mai înțelegem cu copiii? Mimetismul este secretul. Se țipă la copil, va țipa și el. Îți bați copilul, va pocni și el. Ești calm cu el, atunci va fi un copil calm.

Scriu textul de față pentru că într-o țară ca România este greu să le explici generațiilor părinților și bunicilor noștri de ce e constructiv să-și păstreze calmul și să apeleze la un ton temperat. Chiar dacă în cultura populară românească zicala “vorba dulce mult aduce” e veche, cine înțelege de fapt ce înseamnă cu adevărat sau cine o mai pune în practică în educația copiilor?

Închei prin a spune că adultul calm se formează din copilărie, atunci când pe foaia de hârtie încă mai putem șterge norii, chiar dacă în jurul nostru plouă des.


Părinți fără traume, copii fericiți

Am descoperit de curând scurtmetrajele făcute de cei de la Green Renaissance și, după câteva ore de vizionare, am ajuns la o singură concluzie: discuțiile tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de țară, de ocupație, au avut o punte comună – copilăria. Iar marea lor majoritate vorbește despre copilărie ca despre o bucată bine delimitată a vieții lor, de cele mai multe ori plină de traume și de bagaje pe care acum, la maturitate, încă mai încearcă să le lase în urmă.

Brusc, gândul mi-a zburat la copilul meu. La cum îl cresc, la cum mă port cu el, la ce vede la noi în casă, la ce aude, la ce îl expunem. Dacă sunt sau nu o mamă suficient de înțeleaptă, de prezentă – iar aici nu mă refer la prezența fizică. Am încercat să fac o fișă mentală a tuturor căsuțelor, a reperelor, a valorilor și a principiilor la care țin. Pe unele reușesc să le bifez, la altele întârzii. Apoi, seara, la runda de joacă în parc, uitându-mă la el și la felul lui de a se raporta la lume, la ceilalți, la viață, am realizat că nu listele din capul meu sunt importante.

Nu e atât de important felul în care mă raportez la copil, ci mai important e cum mă raportez la mine însămi. Probabil asta este și cea mai importantă lecție pe care o am de repetat, dacă nu am învățat-o deja: să fiu OK cu mine însămi. Dacă eu mă cunosc îndeajuns de bine, dacă îmi accept parcursul, dacă îmi înțeleg copilăria, dacă am devenit un adult echilibrat emoțional, atunci căsuțele care “trebuie” bifate în relația cu copilul meu nu mai au nicio importanță. Pentru că totul se va așeza de la sine.

Probabil că de aici vin marea majoritate a traumelor din copilărie. Din faptul că părinții uită că meciul nu se poartă cu copiii, ci cu propria persoană. Iar noi, ca români, avem din păcate meciuri grele, lăsate gaj de la o generație la alta. Bunicii și părinții noștri au trăit și experimentat vremuri în care foamea, bătaia, lipsurile de toate felurile au format și cioplit personalități dintre cele mai ciudate.  Dar asta e subiectul unor alte discuții.

Ascultând mărturiile oamenilor din filmele GR, mi-am dat seama că copiii noștri vor avea o viață ceva mai complicată decât am avut-o noi. Mai complicată din cauza expunerii, a accesului atât de rapid la orice. Viața însăși va părea mai volatilă și mai fără sens pentru că lipsa creativității își va spune cuvântul într-o formă generatoare de depresii și inadvertențe. Vor vrea să fie și să facă ce văd la alții, pe canalele paralele cu viața, acolo unde lumea e mai mult decât ideală. Și, din păcate, și noi ca părinți suntem atrași în același vârtej. Ca și ei, ne pierdem timpul și energia cu ecranele și cu “poveștile” altora. Fiind în permanență expuși la malaxorul supracomunicării, ne va fi din ce în ce mai greu să facem apel la propriile idei și emoții. Ne va fi greu să găsim repere juste, să ne aplecăm empatic asupra unor oameni mici care au nevoie de îndrumare și sprijin și nu de forță și agresivitate.

Întrebarea e una singură: cum reușim să păstrăm copilăria lor ca pe acea bucată din viață fără traume și fără cicatrici? Varianta mea stă scrisă mai sus – încerc, pe cât posibil, să păstrez echilibrul cu mine. Dar tare aș vrea să știu ce gândesc și alți părinți despre asta, de cum se raportează la genul acesta de subiecte. Dacă le trece sau nu prin minte ideea că ei înșiși ar putea avea uneori nevoie de balanță, de cunoaștere și înțelegere de sine. Sunt subiecte greu de digerat de foarte mulți dintre noi. Pentru că trăim viața pe repede înainte și nu avem răgaz, nici vreme să aplecăm urechea către lucruri atât de simple și atât de complicate deopotrivă.

Întrebat despre copilăria sa, Cioran a răspuns așa: “Copilăria rămâne pentru mine culmea vieții mele“.

Aici gățiti poiectul Green Renaissance.

 

Dora Lazarof este marcă înregistrată. Toate drepturile sunt rezervate. ©


Cui i-e frică de un NU?

Partea bună a zilelor noastre este că încă putem să avem opinii libere. Partea proastă este că sunt prea multe păreri și opinii și mai proaste.

 Înainte să devin mamă am dat nas nas în nas cu o carte de parenting despre “Cum să nu spui niciodată NU copilului tău”. După ce am răsfoit câteva capitole am pus-o deoparte și am început să mă gândesc practic la ce fel de educație am primit eu, la câte NU-uri am experimentat la viața mea și cum oare o să fac când va trebui să-mi educ copilul. În jur, toate amicele și cunoscutele care erau deja mame citiseră cartea și puneau în practică de ani buni tehnica spusului de NU. Despre ce rezulta în urma lipsei de NU, nu voi aminti, pentru că fiecare face ce crede când vine vorba de copilul lui. Dar voi povesti cum și în ce fel am hotărât ca NU să fie partenerul meu de bază în educația copiilor.

În primul rând eu, ca adult, am învățat târziu să spun NU în toate aspectele vieții mele, vis-à-vis de lucrurile care îmi convin sau nu, pe care le accept sau nu. A spune NU a reprezentat pentru autoeducația personalã o săritură uriașă către persoana care mi-am dorit dintotdeauna să devin. De la un people pleaser la un adult care se cunosște pe sine și care e capabil să-și asume NU-urile pe care le decide/rostește, a însemnat ani buni de rodaj și lucru cu mine însămi. Apoi, odată ce am devenit mamă, am încercat să înțeleg și să descopăr ce înseamnă NU, de unde vine și ce vrea să însemne în cultura educației copiilor de astăzi. 

Dacă “pe vremea mea” NU era un răspuns mult mai des întâlnit ca apa caldă sau friptura, astăzi el a devenit un fel de ciumă bubonică cu care ar fi bine să nu ai de-a face. Am observat că, cele mai multe cărți sau persoane specializate în deja celebrul “parenting” vorbesc de NU ca de o epidemie. Cu toții sfătuiesc părinții cum care să nu cumva să zică “micuților” NU. Acest NU se pare că “decapitează, dacă nu știrbește iremediabil personalitatea copiilor, care au nevoie de echilibru și înțelegere totală din partea părinților” – citat onorabil dintr-o carte și mai onorabilă. 

Tot lovindu-mă de astfel de păreri, când am simțit nevoia naturală de a spune un NU clar și răspicat copilului meu, am trăit o inadvertență în sufletul și în mintea mea. Mă gâdeam că, poate, o să-mi schimonosesc copilul în ceva ce nu mi-ar plăcea să se transforme, că nu am destulă răbdare, că nu sunt o mamă bună, că mamele care mă înconjoară nu spun NU copiilor lor. Dar am ales calea rațiunii și a instinctului. Am ales să mă gândesc la ce înseamnă NU și de ce a devenit dintr-un intrument mai mult decât normal de educare, reversul. Observând familiile și părinții din jurul meu, apoi observând la ce se traduce lipsa NU-ului în educația copiilor și gândindu-mă la stilul de educație al părinților și bunicilor noștri, am priceput că NU cel de azi e un simplu intrument de scuză. O scuză grosolană și rușinoasă a părinților de a se implica și de a lua atitudine în fața propriilor copii. Sau, așa cum spunea bunica, de “a lua taurul de coarne”. 

Vrem sau nu să credem, ne place sau nu să auzim adevărul, dar noi, părinții moderni, actuali, am început să fim din ce în ce mai iraționali și să înghițim orice gălușcă care ni se oferă, cu cât mai scumpă cu atât mai bine – iar aici mă refer la seminarii, aplicații și alte cărți de parenting. Astfel a devenit NU cap de listă dintr-un pomelnic lung al unor idei imbecile și total nesănătoase de cum să creștem viitorii adulți care vor ajunge mai mult ca sigur să fie asistați, pentru că nu vor ști să se descurce sau să gândească de unii singuri. Atât timp vor auzi și vor primi ce vor, calea e una singură. 

Dar viața toată este un lung și uneori nesecat râu de NU-uri. Dacă avem impresia că odraslele noastre vor fi private de NU doar pentru că noi așa i-am crescut acasă, mă tem că ne înșelăm amarnic. Părinții aleg să spună NU mai ales din comoditate. De ce să fii The Bad Cop și săp spui NU? De ce să urle copilul 30 de minute până leșină, tocmai când tu ai intrat pe ușă după o zi lungă la serviciu și alte 3 ore de stat bară la bară în trafic? Nu mai bine spui DA? DA la orice și toată familia e fericită. Dar asta nu însemnã cã facem educație. Educația este un process care nu se termină niciodată. A copiilor noștri, poate, dar a noastră, ca oameni maturi, niciodată. Gândiți-vă serios și faceți măcar un exercițiu simplu ca să vedeți câte și mai ales care au fost NU-urile din viața voastră. Mie doar NU-urile mi-au creat experiențe din care am învățat lecții esențiale. 

Probabil că părinților le este teamă să spună NU. Teamă de a nu face pe plac copilului, teamă de a nu fi părinți cool, de a fi respinși de copii, de a se ciocni cu partenerul care e de altă părere. Teamă de a face altceva decât fac preitenii noștri cu copiii lor. Dar NU se învață. Se exersează și devine ca mersul pe bicicletă. Și poate că puțin NU nu strică niciodată. Poate că e timpul să revină limitele în viața noastră. Limitele care altă dată trasau clar și pentru totdeauna lucrurile cu adevărat esențiale. 


Roadele se culeg mai târziu

Există infinite variante de abordare a educației și a creșterii copiilor. Însă ce plantăm în mintea și sufletul lor sunt semințele eterne ale unor existențe care vor da roade direct proporționale cu gândurile și emoțiile sub care se dezvoltă.

 Am avut de curând o discuție cu un american care are două fetițe puțin mai mari ca Petru. Era foarte curios să afle despre ce impact a avut pentru mine faptul că m-am născut într-o țară comunistă. Și tot vorbind, tot povestind și tot observând reacțiile lui la ceea ce îi spuneam, mi s-a aprins un mare bec deasupra capului. Nu e ca și cum nu știam că societatea din care provin este diametral opusă celei din care vine el, dar ceva din mintea mea a bold-uit și încercuit cu marker-ul următoarea idee: nu contează de unde vii, contează ce te învață acasă. Sunt multe laturile din care aș putea să apuc subiectul societății în care ne dezvoltăm și cum te influențează toate aspectele ei, însă  am văzut și copii nemți care sunt cu gura până la urechi de fericire, chiar dacă în societate nu se practică exercițiul glumelor și al zâmbetelor, și am văzut și copii români cu un apetit uriaș pentru viață și autodepășire, chiar dacă nimic din societatea românească nu a inspirat și nu inspiră asta.

Un alt aspect care mă pune mereu pe gânduri este că observ la copilul meu apucăturile, dar mai ales vocabularul și reacțiile noastre. Ce vede la noi, ce atmosferă simte în casă, ce aude că se povestește în jur, dezvoltă și el. Mimetismul este la o scară aberant de precisă. Eu însămi sunt un cumul al gândurilor și al emoțiilor cu care părinții mei mi-au scris hard-ul în cei șapte ani de acasă. Și numai Dumnezeu știe prin câte sute de ore de terapie și constante căutări și întrebări am trecut ca să pot să înțeleg și să mă lepăd (puțin câte puțin) de toate apucăturile care nu erau ale mele. Așa cum mi-a spus terapeuta la un moment dat: “Cari după tine un mănunchi imens de baloane și le ții prea strâns de ață. Dacă vrei să fii liberă, va trebui să le dai drumul unul câte unul.”

În cea mai mare parte din timp nu suntem conștienți de ce implantăm în mințile și sufletele copiilor noștri. Părinții noștri sunt de părere că ne-au oferit tot ce au putut mai bun, și sunt convinsă că așa a și fost. Dar dincolo de casa frumoasă și hainele curate, copilul are nevoie să audă de la tine cuvinte magice. În primul rând părintele trebuie să fie capabil să spună cuvinte magice copilului său, ca mai apoi acesta să le recunoască și să le trăiască.

Copiii noștri au nevoie să fie LIFTED UP. Să li se spună constant că viața e frumoasă, că sunt perfecți, că sunt iubiți, că sunt magici și că POT FACE ABSOLUT TOT CE ÎȘI DORESC. Vorbele părinților se solidifică pentru totdeauna pe traseul emoțional al copiilor. În funcție de ele, copilul va devia sau va avea un parcurs minunat. Oricât de aberant sună, gândiți-vă pentru o clipă la ce nu v-au spus părinții voștri și cum stați acum la capitolul respectiv. Am cel puțin trei exemple de vieți irosite ale unor adulți blazați și total nefericiți pentru că au fost incapabili să iasă din rotița și caruselul emoțional sub care au fost crescuți. Li s-a spus constant că sunt sensibili, că viața e grea, că nu se pot descurca sau că nu au noroc. Au luat vorbele astea ca pe niște talismane la care nu au renunțat niciodată. Și, din păcate, la 50 de ani, sunt niște carcase ale unor indivizi care ar fi putut avea vieți fantastice.

Noi, ca părinți, avem datoria și misiunea de a crea și forma oameni mai buni ca noi. Cu toate ratele pe care le avem de plătit și cu toate câte avem de bifat, copiii sunt pe lume doar ca să învețe lecții. Iar dacă lecțiile pe care noi le oferim sunt mai pozitive, mai bune, mai concrete, atunci roadele vieților lor vor fi mai dulci decât au fost ale noastre. Și dacă nu mă credeți, faceți un exercițiu simplu. Încercați pentru o lună ca, în fiecare zi, să-i spuneți copilului vostru ceva pozitiv. Despre el, despre familia voastră, despre viață. Faceți exercițiul ăsta în tihnă și cu bucurie. Apoi vă rog să observați care sunt rezultatele. Copiii au nevoie de echilibru, iar el vine printr-o formă constantă și cursivă de comunicare pozitivă. Nu propun să ne zaharisim și să-i miruim cu diminutive. Ci propun doar să fiți atenți la felul și la tonul în care le vorbiți copiilor. Apoi, la ce le spuneți.

Nu mă aflu pe un piedestal al științei supreme. Cum am spus mai sus, sunt un adult cu traume serioase dobândite în copilărie. Dar sunt conștientă de bubele mele și încerc să le vindec. Și, apropo de discuția mea cu americanul, am învățat de la ei că stima de sine se construiește acasă. Dacă mama și tata așează în tine praf magic de stele, atunci o să faci magie tot restul vieții tale.

 


smile

Ascultă-ți copilul

Am văzut că în România există un soi de concurență, dacă nu fală, în privința preocupărilor părintești față de copii. Dacă pe vremea mea făceam baschet sau înot ori handbal sau atletism doar pentru că ne selectau încă din școala primară și pentru că era la îndemâna oricărei familii – toți părinții își trimiteau copiii la sport pentru că era gratuit și pentru că era cea mai simplă și sănătoasă variantă de a umple timpul unui copil – astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Copilul poate să nu aibă nicio înclinație cu vioara, dar dacă vrea mama să aibă un artist în casă, poate să-i lipsească și o mână, că tot emerit va fi sau poate să aibă două picioare strâmbe, că tata tot îl vrea fotbalist la FC SUPREM- MEGA-ULTRA CLUB.

Prima chestiune care mi-a atras atenția  în discuțiile cu părinții a fost lista suplimentelor. O discuție asemănătoare am avut-o pe vremea diversificării, când al meu copil mânca doar două fructe mari și late, în timp ce copiii cunoștințelor erau demult la un nivel superior, cu guacamole, thai food, baby spinach și alte fonfleuri ecologice. Zilele trecute mă întreabă o mămică în parc ce suplimente îi dau lui fii-miu. Ce anume, întreb? “SUPLIMENTE, VITAMINE, d-astea”, mi se răspunde. Îi spun că nu îi dau frecvent, ci doar la recomandarea medicului. “Păi, pe timpurile astea, nu-i dai și tu un complex de B-uri, de D-uri, de M-uri, de V-uri”? Nu. Îi dau doar dacă este cazul. “Cum adică, dacă este cazul, că trebuie să-l pregătești”, îmi spune mămica din nou. Să-l pregătesc de ce, de Apocalipsă, de Lumea de Apoi, de Sfânta Parascheva? Și am primit ca răspuns niște ochi bulbucați dați peste cap și un oftat adânc. Dar adevărul ăsta este, nu îi dau nimic suplimentar atâta vremea cât pediatrii, dar mai ales eu, nu consider că este cazul. Dincolo de Corona, de răcelile frecvente de la grădi, de muci, de sezoane și de nori sau ploi, încerc să-mi ascult copilul. Să văd ce mănâncă, ce îi place, să mă asigur că are o dietă bogată în “câte puțin din fiecare”, că stă la aer, la soare, că petrece timp jucându-se în aer liber, că se cațără în copaci, că își julește coatele, că mănâncă corcodușe, cireșe, mere și ce mai are prin curte. Aleg ca el să petreacă cât mai mult timp la aer, la țară, să stea bot în bot cu toți copiii în loc să știe toate desenele de pe Netflix. Dacă are perioade lungi în care nu mănâncă lactate sau fructe, voi suplini asta prin vitamine, altfel, nu facem o obișnuință din a îndopa copilul cu pastile. Un copil care stă la aer e un copil puternic. Un copil care se joacă în natură, devine un copil creativ, cu mai puține frici și angoase. Asta am văzut mereu în Germania. Copii plini de noroi, care scobesc toate băltoacele cu bețele, care arată ca niște porcușori mozoliți tot timpul anului și care petrec timp afară, indiferent de vreme. În Romania, dacă s-a făcut iarnă, nu mai iese nimeni afară. Străzile devin brusc bântuite, așa cum am observat că ploaia pare a fi acidă. Cum să scoți copilul pe ploaie??? Pe cele două picioare.

Subiectul doi pe ordinea de zi sunt activitățile. “Tu unde-l duci pe Petru?” La oi, la vaci, la cai, la porci, la curcani, dar, cel mai des, în parc. “Păi, Luka face pian de la 4 ani, iar Ania face vioară de vreo 2. Trebuie să-l duci și tu la ceva…” Și l-am dus. La fotbal. Numai ca să nu fiu proasta satului. După ce l-am întrebat și am tot săpat să văd ce i-ar plăcea, mi-a spus că vrea la fotbal pentru că merg toți prietenii lui. Și avea dreptate. Ei și restul cartierului. Dar n-a durat decât o seară. Ba nu, vreo trei, pentru că nu i-a plăcut. Așa că am spus pass. L-am ascultat, l-am înțeles și îl voi lăsa să aleagă. Probabil și pentru că eu, în copilărie, am fost total liberă să-mi aleg orice activitate mi-am dorit. Și așa cred că trebuie să fie. Dacă le sugerăm, dacă le arătăm variante, posibilități, e una. Alta e atunci când copilul nostru devine cecul în alb, garanția unei vieți ideale, dacă nu perfecte, doar pentru că ia OMEGA3 și siropel de coacăze australiene și merge la cursuri de harpă și cimpoi.

În ciuda părții comice pe care vreau să o imprim textului, am trăit momente de groază în urma unor astfel de discuții cu părinții. Am ajuns să-i fac lui Pentru analize, să-l duc la controale pe la diferiți medici doar ca să mă asigur că este în regulă. Maniera altor părinți de a-și crește copilul este total diferită față de cum procedăm noi. Și e bine că e așa, pentru că suntem diferiți, extrem de diferiți. Dar voi aplica întotdeauna principiul “ascultă-ți copilul” înainte de a lua orice decizie în ceea ce-l privește. Să-ți asculți copilul înseamnă să fii atent la el în toate privințele. La sensibilitățile lui, la carențele, plusurile, deficiențele, talentele, așteptările, felul de a se așeza în lumea pe care abia o descoperă. Rețetele sunt interesante, uneori importante, însă mă tem că noi, adulții, rareori ne putem obișnui cu ele, darămite niște pitici care abia se pot trezi din somn dimineața. Mai mult, în lumea haotică, din ce în ce mai diversă și mai alambicată în care trăim, cred că avem nevoie de oameni mai calmi, mai așezați, mai înțelepți. Și tare mă tem că toate așteptările și tot volumul de sarcini pe care le punem în spatele lor îi vor face să se simtă mult prea obosiți pentru a-și trăi copilăria la potențialul ei maxim: de joacă și visare fără limite.

 


matter 3

Madre Locura

Vara trecută am experimentat, pentru două săptămâni, programul obișnuit al unei mame din România. Al unei mame care are un orar de muncă fix și care este angajată. Apoi am făcut o scurtă comparație cu programul unei mame din Germania. Am ajuns la concluzia că trăim mult prea haotic pentru a ne putea crește copiii cu calm, pentru a lucra eficient și a duce o viață de familie echilibrată.

În luna iunie 2021, timp de două săptămâni, am documentat programul obișnuit, de la 9 la 17 al unei mame care lucrează în București. În cazul meu, în prima săptămână am mers la muncă de la 9 la 17. În cea de-a doua de la ora 12 la ora 20. Distanță de casă a fost de 30 de minute, iar orarul de luni până vineri. Fără mașină personală, am mers la lucru în fiecare zi cu un Uber, singurul mijloc de transport în comun decent și direct spre birou. Mai jos redau exact însemnările zilnice din agenda mea:

LUNI, 7 Iunie 2021:

6:30 – trezirea, fără pregătirea micului dejun

7:00 – 7:30 – sport

7:45 – duș

8:00 – pregătit Petru pentru grădiniță

8:30 – plecat de acasă

9:00 – ajuns la birou, început ziua de lucru

11:00 – mâncat micul dejun (o banană, atât am reușit să fac rost)

14:00 – prânzul (comandat mâncare chinezească)

15-17:00 – întâlniri

17:30 – plecat spre casă, stat bară la bară

18:10 – ajuns acasă

Între timp Pentru a fost luat de la grădiniță de soțul meu.

18:30 – pregătit cina, pus la spălat o mașină de rufe

19:30 – cina

20:00 – puțină joacă și interacțiune cu Petru

21:00 – baie Petru și povestea de noapte bună

22:00 – mă așez în pat, istovită; aș citi, dar mintea se gândește aiurea, așa că mă uit tâmp la ceva pe Netflix

Săptămâna întreagă decurge la fel. Am ajuns în fiecare seară undeva în jurul orei 18:30. Am comandat cina de 2 ori, am călcat miercuri și vineri. Joi am reușit să ajung în parc, să petrec puțin timp cu Petru și cu soțul meu, ceea ce mi s-a părut un lux incontestabil.

Am petrecut week-end-ul la țară, am stat în curte și am încercat să recuperez timpul departe de ei. Am făcut clătite, un grătar și ne-am uitat seara la stele.

A doua săptămână am luat-o de la capăt, de data asta cu orarul modificat; mi-am început ziua de muncă la 12 și am terminat-o în jur de ora 20. Iată ce stă scris în agenda mea:

LUNI, 14 Iunie 2021:

7:00 – trezit, pregătit micul dejun, pregătit Petru pentru grădiniță

8:00 – 9:30 – sport (sunt obosită, tensionată și trag de mine ca de un câine mort)

9:45 – duș

10:00 – pregătit prânzul pentru la muncă și prep-ul pentru cină (omletă la prânz, risotto la cină)

10:30 – 11:30 – mă duc să îmi fac unghiile (o dată la două săptămâni)

12:00 – am ajuns la birou

13:00 – prânzul mâncat în picioare

14:00 – 18:00 – întâlniri, discuții

19:30 – întâlnire importantă, neanunțată, exact când aș fi vrut să plec mai devreme

20:20 – chem Uber-ul

20:45 – ajung acasă; băieții au luat cina, Petru face baie

21:00 – citesc povestea și stau puțin de vorbă cu Petru

22:00 – stau de vorbă cu soțul meu la un pahar de vin

23:30 – merg la culcare

Întreaga săptămână a fost în aceeași notă. Zero timp petrecut cu Petru, înafară de povestea de la culcare; zero timp petrecut cu soțul meu. Trebuie să fac mențiunea că în aceste 14 zile el și-a modificat total agenda: nu a avut deplasări, la ora 16 a trebuit să își încheie programul de lucru, să-l ia pe Petru de la grădi, să-l ducă în parc, să facă cumpărături. În tot timpul ăsta ne-am descurcat fără bonă, bunici sau alt ajutor în casă. Trebuie să spun cu mâna pe inimă că experiența asta m-a întristat și m-a pus serios pe gânduri. M-am încordat să trec peste cele 14 zile și a fost dificil pentru noi toți. Am realizat cât sunt de norocoasă să nu trebuiască să fie asta viața mea de zi cu zi. Cât sunt de binecuvântată să pot să lucrez de acasă dacă vreau, să am toată susținerea și tot ajutorul din partea partenerului meu, iar el să poată să facă modificări în program. Pentru unii sună SF, iar pentru cei mai mulți este o aberație, pentru că am văzut și cunosc oameni care preferă să lucreze 14 ore pe zi, să aibă un venit foarte bun, dacă nu excepțional, dar să nu petreacă timp cu copiii și, să apeleze în schimb, la bone.

Dar câte mame au posibilitatea asta? Mă uit în jur și văd o mână de femei, ba chiar le număr pe degete, care pot petrece cât timp vor alături de copiii lor. Restul, fac zilnic slalom între casă, familie și serviciu, într-un trafic bucureștean infernal, cu șefi care au cerințe uriașe și task-uri interminabile. Și cu toate astea, când toate ne grăbim către casă, când toate avem de luat sau dus copii, când avem de gătit ori de făcut teme, câte dintre noi au curajul să deschidă subiectul ăsta la muncă, să propună o altă formă de funcționare a lucrurilor?

De cealaltă parte, mai la nord, mamele din München sunt răsfățate de soartă, ba chiar de societate.  Sau, poate, aleg mereu să-și facă viața mai ușoară. Nu știu cum este în alte land-uri, dar în Bavaria, odată ce ai născut, îți renegociezi obligatoriu contractual de muncă. Sindicatele sunt foarte puternice și protejează mamele pe toate părțile. În funcție de locul de muncă, se negociază programul, de la 100% la 50%, 75% sau la maximum 80%.  Cunoștințele și prietenele mele au variante de lucru diferite, în funcție de joburi și salarii. Unele lucrează de luni până joi în proporție de 80%, iar vinerea e liberă, altele lucrează 75% și doar 2 zile merg fizic la birou, iar cele mai multe au ales program de doar 50%. Cele care lucrează mai mult au joburi de conducere. Pe lângă asta, mamele sunt foarte smart și au înțeles că unitatea salvează pe toată lumea. De exemplu, la grădiniță, sunt grupuri de părinți care, prin rotație, stau cu copiii atunci când sunt răciți mai mult de 5 într-o grupă (mă refer la grădiniță) – asta ca să nu trebuiască să-și modifice programul toate cele 5 familii. De exemplu, dacă luna asta fii-miu e răcit și mai sunt și alți 5-6 copii (grupele sunt mixte, cu copii între 3 și 7 ani), eu și încă o mamă ne putem oferi să stăm cu copiii în casa uneia dintre noi de dimineață, de la 8, până la 17. Părinții copiilor cu care vom sta comandă micul dejun și prânzul de la o firmă de catering. Apoi, dacă situația se repetă luna viitoare, se vor oferi alți părinți să facă treaba asta. Așadar, societatea germană funcționează mai bine și mai frumos din punctul ăsta de vedere. Pentru că au înțeles că unitatea ține o societate sudată.

Cele două exemple nu suportă termen de comparație, însă nemții sunt mai echilibrați din multe puncte de vedere decât românii. Munca e muncă, casa e casă, vacanța e vacanță. Știu să își prioritizeze totul și am observat că reușesc să păstreze un echilibru cam în toate. Și la München se stă la ora 5 în trafic bară la bară, dar nicio mamă nu se hămălește atâta cu gătitul și călcatul sau cu alte zeci de sarcini cum fac mamele din România. Dar copiii lor sunt mai fericiți și mai calmi ca ai noștri. Sunt mai liberi, stau mai mult la aer, prin parcuri și păduri. Iar părinții aleg uneori să câștige mai puțini bani în avantajul timpului petrecut în familie. Iar asta am ales și eu.

Cu siguranță sunt multe mame care nu îmi vor da dreptate, cum a făcut și o amică de-ale mele care, mi-a spus sec și direct: “Nu pot trăi cu puțin, vreau să le ofer copiilor mei tot ce e mai bun. Stă mama cu ei, că eu mă duc la birou până la 8 seara.” Asta în condițiile în care soțul ei câștigă vreo 20 de salarii medii pe economie. Știu că societatea românească e pestriță, că ne-am obișnuit să fim salahori, nu angajați, însă cred că uneori e loc de mai bine, de puțină schimbare și puțină relaxare. Oare doamna Firea, Ministrul Muncii, mama a trei-patru copii, înțelege despre ce e vorba în propoziție? Cum poate România susține Familia, cu ce?

Subiectul familiei este unul care, din punctul meu de vedere, trebuie negociat la sânge. Sunt angajatori uriași în România pe care nu îi interesează dacă am sau nu o creșă la care să îmi duc copilul, și sunt mici întreprinzători care au creat în firmele lor locuri/baby-sitters pentru angajați unde, în fiecare zi, pentru cei 7 copii ai mamelor care trag la mașină de dimineață până seara, vine o bunică (o fostă educatoare ieșită la pensie, angajată de firmă) și are grijă de toți acești copii. Dar statul poate să impună și să schimbe multe. E o chestiune de responsabilitate pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă și să o dezvolte. Dacă mi îmi pasă, ție îți pasă, lu’ X și lui Y îi pasă, atunci schimbarea se face prin oameni. Dar se pare că nu prea ne interesează subiectul. Important e să avem bani mulți de tablete performante.


matter

Nu sunt o mamă perfectă. Nu știu să fiu o mamă perfectă și nu vreau să fiu o mamă perfectă. Sunt o mamă normală, cu zile bune și zile mai puțin bune. Sunt o mamă care muncește, care se gândește, care gătește, calcă și face curat. Sunt o mamă cu frământări, cu multe întrebări și cu o bibliotecă pe care aș vrea s-o trag pe nas. Sunt o mamă care iubește să petreacă din când în când timp cu ea însăși, pitită într-o sală de cinema, în fața unui film franțuzesc. Sunt o mamă care se înmoaie toată atunci când copilul ei face ceva cu mâna lui, apoi îl mototolește într-un șervețel și i-l oferă ca pe cel mai prețios dar din lume. Aș fi vrut să fie și mama așa atunci când, de un 8 Martie, i-am cumpărat o ojă portocalie cadou. Una răpciugoasă, chinezească, dar mi s-a părut că avea cea mai frumoasă sticluță pe care o văzusem vreodată. Îi făcusem și un tablou în care o desenasem cu creioane colorate, cu un curcubeu deasupra capului. Aveam 5 ani. Dar mama mi-a răspuns doar atât: “Unde ai văzut tu că eu folosesc ojă din asta?! Și m-ai desenat și cu un picior mai scurt decât celălalt!” O desenasem pe mama în mișcare, de asta picioarele aveau lungimi diferite. Dar asta puțin mai contează… Cum nici eu nu am avut o mamă perfectă, cu atât mai puțin a avut ea. Dar partea bună e că viața ne oferă șanse. Uneori infinite. Trebuie doar să le luăm drept șanse și să încercăm să facem schimbări în bine. Sunt o mamă care încearcă, pe cât posibil, să nu adune frustrări. Să nu adune nemulțumiri personale, tristeți, neîmpliniri. Am văzut cum toate astea adesea se sparg în inima copilului nostru fără măcar să ne dăm seama. Sunt o mamă care iubește viața și libertatea. Care crede din totdeauna în dragoste și care încearcă să îi imprime aceleași valori copilului ei. Sunt o mamă care crede în bunătate. Sunt o mamă ca orice altă mamă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sunt o mamă care a făcut orice să pună și să mențină zâmbetul pe chipul copilului ei. Sunt o mamă fericită, împlinită și uneori prea puțin odihnită. Sunt o mamă care știe că echilibrul personal se traduce în echilibru familial. Azi este 8 Martie și sper ca toate mamele să fie fericite. Apoi sănătoase. Dacă le ai pe astea e ca și cum ai câștigat la loterie.


teddy

Despre creșă și alte adevăruri

Din clipa în care ați hotărât să vă duceți copilul la creșă, primul și marele pas spre colectivitate, pregatiți-vă. Uitați-vă bine la el, savurați-l așa cum știați că e până la acel moment și faceți-vă un screen shot mental. O dată ce va trece dincolo de ușa creșei, lucrurile se schimbă. Dar mai ales el.

A duce copilul la creșă este comparabil cu a-l duce în armată. Conviețuirea alături de alți războinici ai Pampers-ilor îl va face altfel decât îl știai. Îl va căli, îi va da poftă de mâncare, de somn, de reușită și, mai ales, de apărare. Călitul copilului vine la pachet cu diversitatea mediilor din care vin toți ceilalți, dar și de felul în care educatoarele și îngrijitoarele se raportează la ei.  Dacă te-ai hotărât să cauți o creșă, gândește-te ce anume vrei să alegi pentru el și care sunt criteriile de departajare. Ce e important pentru tine, care sunt normele și regulile la care vrei să fie supus copilul tău. Practic, fă-ți o listă de PRO și CONTRA de chestiuni care primează pentru voi ca familie, pe care să le discutați serios și punctual. După ce ai căutat și ai cercetat creșele, după ce ai stat de vorbă cu personalul de acolo, după ce ai întrebat părinții care își duc sau și-au dus copiii acolo, abia apoi poți să-ți faci o idee. Noi, spre exemplu, am plecat de la recomandarea unei vecine care are 6 copii și care ne-a povestit despre un întreg cartier care și-a crescut copiii la creșă – cea la care a fost Petru a fost înființată în 1978.

Acestea sunt criteriile care au stat la baza alegerii creșei lui Petru:

      1. PROXIMITATEA. În primul rând, am căutat o creșă aproape de casă. În jurul casei sunt aproximativ 7, unele de stat, altele particulare. Am hotărât ca distanța de acasă până la creșă să fie posibilă pe jos, fără mașină, în condițiile de ploaie, zăpadă și aglomerație în trafic.

       

      1. REGIMUL. Stat sau Privat? După ce am vizitat toate creșele de pe lângă casă și după ce am stat de vorbă cu oamenii de acolo, am hotărât că nouă ne place și ni se potrivește felul în care s-a discutat cu noi la una dintre creșele de stat. Ne-au plăcut abordarea, franchețea, felul în care erau îngrijiți copiii (fiecare era hrănit de o îngrijitoare cu lingurița și nu obligat să învețe să ducă mâncarea la gură la nici 8 luni, așa cum am văzut la o creșă particulară, pe motiv că nu au destul personal), mediul, chiar dacă arăta mai precar și, nu în ultimul rând, mirosul de mâncărică delicioasă. Apoi, ne-a mai plăcut abordarea foarte strictă în ceea ce privește îmbolnăvirea copiilor, vaccinurile și obligativitatea părinților de a aduce aviz medical în cazul în care copilul lipsește mai mult de trei zile consecutive din colectivitate. A fost clar că nu e loc de tocmeală când vine vorba de sănătatea copiilor, iar ăsta a fost marele plus pentru mine ca mamă. Unele mame numesc strictețea din creșele/grădinițele de stat drept “atitudine comunistă”, dar, vă asigur, că e mai bine așa, decât să vezi copiii lați pe covor de la febră 39, cu muci în barbă și bube pe piele, ținuți laolaltă cu cei sănătoși.

       

      1. EXPERIENȚA CREȘEI/NUMĂRUL DE COPII. Te sfătuiesc să te documentezi puțin despre activitatea instituției pe care vreți să o alegi. Dacă are ceva experiență în spate sau e doar o altă ciupercă ieșita după ploaie. Pentru mine, au atârnat mult cei peste 40 de ani de funcționare ai creșei la care a mers Petru, așa ponosită cum mi s-a părut la început. Asta mi-a arătat că oamenii de acolo au experiență enormă cu copiii, au întâlnit toate categoriile, felurile și culorile de copii, dar, mai ales, știu să gestioneze probleme adiacente.

       

      1. La privat, oriunde am fost, m-au întâmpinat cu aceeași replică în momentul în care am deschis subiectul personalului: “Acum suntem mai putini, că știți cum e…”. Iar punctele de suspensie m-au cam pus pe gânduri. Sunteți mai puțini că nu vreți să plătiți mai mulți oameni, au plecat pentru că aveți un management defectuos, nu stau pentru că sunt prea mulți copii și lucrurile o iau razna, iar lista întrebărilor poate continua la infinit. Așadar, faceți o schemă simplă. Dacă sunt 15 copii în grupă, iar personalul e format dintr-o educatoare și o îngrijitoare, credeți că toți copiii vor avea parte de schimbat, mâncat, culcat optime? Ca să nu mai vorbim de interacțiunea 1 la 1 și de volumul de atenție sporit când vine vorba de 15 ghindoci care abia merg, abia se ridică, nu știu să vorbească, să ceară apă, caca, etc. Ăsta a fost un mare minus în ceea ce privește sistemul privat. La stat, la o grupă de 10 copii sunt 3 sau 4 îngrijitoare, depinde de zi, plus educatoarea. Ceea ce găsesc echitabil. Dacă vorbim deschis de calitatea oamenilor din aceste instituții, atunci iar intervine loteria.

       

      1. MÂNCAREA GĂTITĂ IN HOUSE. Când vine vorba de creșe și grădinițe, mâncarea e un subiect sensibil pentru mulți părinți. Dacă la creșele privat meniurile care mi-au fost prezentate conțineau, în marea lor majoritate ananas, tapioka, broccoli, varză de bruxelles, la stat am dat pește sfeclă, morcovi, fasole, cartofi și restul alimentelor cotidiene. La creșa de stat există bucătărie și se gătește zilnic, de la supă la piure, pate, griș și orez cu lapte. Nouă ne-a plăcut asta, mai ales că Petru este obișnuit cu mâncarea gătită. Abia așteaptă să mănânce la masă cu copiii și să mai cerșească biscuiți.

       

      1. CAMERE – SISTEM DE SUPRAVEGHERE. Ar trebui să punem mână de la mână și să facem o petiție pentru o lege care să impună obligativitatea instituțiilor din sistemul de stat de a avea camere de luat vederi. S-au mai schimbat legile între timp, vezi GDPR. Dar consider că, printr-un acord scris, părinții ar trebui să aibă acces la imagini video live din creșă și grădiniță.

       

      1. LOC DE JOACĂ/CURTE. Un alt criteriu foarte important pentru noi a fost ca copiii să fie scoși afară, în curte. Și da, indiferent de anotimp, la creșa de Stat, au ieșit zilnic la joacă.

       

      Subiectul creșa este unul delicat. Dacă vei aștepta momentul potrivit pentru a-ți duce copilul, nu va veni prea curând. Pentru că vom considera că niciunul dintre noi nu e pregătit: nici copilul și nici părinții. Pe de altă parte, cei care nu sunt nevoiți să se întoarcă la muncă și pot sta cu copilul sau au alte variante ajutătoare, pot spune pass creșelor. Colectivitatea, așa cum spuneam la început, vine cu bune și cu mai puțin bune. Răcelile, bolile, mucii care nu se mai termină cu lunile, sunt provocări serioase pentru o familie. Cel putin pentru noi, perioada îmbolnăvirilor a însemnat un stres major. Dar a trecut; ba chiar ne-am călit, ne-am îmbolnăvit unii de la alții până am învățat că toate fac parte dintr-un parcurs absolut normal. Simplu nu este, așa cum milioanele de emoții și de contradicții îți vor acapara mințile. Eu, una, mi-am reproșat constant că am făcut pasul ăsta, că nu sunt o mamă bună, că am exagerat ducându-l pe Petru la creșă, că ar fi trebit să mai rabd puțin și să mai rezist acasă câteva luni, să dau proiectele și munca la o parte și să mă concentrez numai asupra lui. Dar, am privit la rece situația: ajunsesem la epuizare psihică și fizică, chiar dacă mai aveam 6 luni până să mă întorc la muncă. Însă, nu știam pe ce lume mă aflu, nu reușeam să mă odihnesc nici ziua și nici noaptea, iar calitatea atenției mele asupra lui era din ce în ce mai scăzută pe fiecare zi ce trecea. Între frustrare și oboseală, am ales creșa. Am început cu pași mici, de la 8 la 12 pentru primele 6 luni. Apoi, când a învățat să facă la oliță, dar, mai ales, să doarmă la prânz cu ceilalți copii, am înțeles că e pregătit să stea până seara.

      Te sfătuiesc să ai răbdare cu întreg procesul, dar mai ales să ai încredere în personalul care lucrează în creșă. În ciuda tuturor gândurilor sabotoare, copilul tău va fi pe mâini bune. Va fi alături de alții, la fel de vulnerabili, de mici, de sensibili. Apoi, e posibil să-i placă la nebunie la creșă. Suntem ființe sociale, iar interacțiunea de la o vârstă atât de fragedă va însemna o cărămidă importantă în temelia personalității lui.


fake

Deci fentăm realitatea?

În lunga și nesfârșita mare a declarațiilor mamelor care mă înconjoară, și uneori ale unor postări pe care le citesc razant pe Instagram, nu găsesc mai niciodată sinceritate. Mamele, fie prietene, fie cunoștințe, aleg de foarte puține ori să aibă curaj și să vorbească direct și brut despre cât de grea e maternitatea. 

În ciuda Comunismului și a lipsurilor financiare în care au trăit mamele și bunicile noastre, maternitate nu pare să fi fost o corvoadă. Cel puțin eu nu am auzit bunici plângându-se de cât de greu și imposibil le-a fost să crească copii iar apoi 5 rânduri de nepoți. Noi, însă, cu toată tehnologia și viața mult mai simplificată, abia dacă reușim să facem 2% din ce făceau ele. Spre deosebire de noi, ele aveau mereu o clacă a femeilor care se ajutau unele pe altele, a unor vecine mai în vârstă care mai crescuseră vreo două generații de copii înaintea lor și care erau voluntare, gata mereu să le sară în ajutor cu o mână sau măcar cu-n sfat. Ce să mai zic de supicile, mâncăricile și tăvile cu prăjituri care tranzitau scara de la un etaj la altul… Dar am crescut așa, cu o semi-comunitate de femei care înconjurau copiii și erau acolo pentru tinerele mame. Ieri aș fi vrut să am o vecină la care să merg în capot și să bat la ușă, să mă plâng juma’ de oră, să fiu primită cu brațele deschise și lăsată să bocesc până mi se limpezește mintea la loc.

Maternitatea e dureroasă din toate punctele de vedere. Devii mamă într-o clipă și toate bornele ți se dau peste cap fără să fi realizat cum și când. Poate că sunt femei care reușesc să facă un tango perfect în viața lor, între copil, soț, muncă/carieră și propriile trăiri. Sau sunt femei care nu văd lucrurile așa, care merg din inerție sau care nu au conceptele mele. Dar ieri mi-a venit atât de greu haina maternității încât corpul meu a reacționat fizic la toate lucrurile pe care le aveam de parcurs, la toate listele pe care le aveam de bifat și la toți stimulii exteriori. Pur și simplu am sucombat într-o stare de epuizare fizică și emoțională, fără să știu exact ce anume m-a răpus. Dar lucrurile se adună, la fel și oboseala, și stresul de  a le face cât mai bine pe toate și de a nu da rateuri. Și, la fel cum societatea românească te învață, fără măcar să fi știut, niște lecții de anduranță, tot ea îți bagă pe sub piele, încă de mic, ideea că “hai, încă se poate, mai mergi puțin, dă-i înainte”. Doar gândiți-vă cum suntem crescuți, să tragem de noi ca de niște câini morți la teme, la școală, ca mai apoi, adulți fiind, să fi pietrificat, betonat complet sentimentul și iluzia asta în tot și-n toate din viața noastră. Cât am stat în Germania, am reușit să învăț lecția prioritizării. Să aleg, dintr-o listă lungă de lucruri, doar pe cele mai importante. Celelalte puteau să aștepte, să fie amânate, lăsate pentru mai târziu într-un colț al agendei. Dar în România mă simt în permanență strânsă cu ușa. Aici timpul este mult mai comprimat și mai perisabil. Încerc zilnic să fac slalom prin trafic, prin agendă, prin mesaje, prin îndatoriri și prin mintea mea care se gândește non-stop la ceva. Un slalom care, iată, se traduce uneori în epuizare completă.

În momentul în care am devenit mamă am încercat să mă pregătesc mental și emoțional pentru noua aventură. Am încercat să înțeleg și să mă așez liniștit pe un loc mai în spate. Am încercat să așez fiecare așteptare în dosarul ei și să mă feresc de gândul imposibilității. Văzusem cu ceva ani înainte ce înseamnă depresia postnatală și am hotărât să nu mă lovească și pe mine. Așa că nu m-am gândit la maternitate ca la ceva ce va pune lacăt pe orice posibilitate din viața mea. Ci ca la o perioadă care va fi dificilă, dar care va trece. Bebelușul s-a transformat într-un băiat cu întrebări pertinente, cu nevoie egale cu ale noastre, cu dorințe, emoții, frământări și o viață independentă de a părinților lui. Maternitatea de început s-a transformat în maternitate medie, urmând ca la adolescența lui Petru să devină majoră. Dar este la fel de solicitantă și angoasantă. Nu mă plâng de faptul că e greu să crești copii. Spun doar că, în zilele noastre, e o foarte mare provocare să duci o viață echilibrată. Ah, da, desigur, sunt femei care au crescut 5-7-9 copii. Dar nu știu nici cum și nici care le-a fost parcursul acestor copiilor. Noi astăzi se pare că suntem mai “speciali”. Le vrem pe toate. Iar toate au un preț, au o notă de plată care se achită întotdeauna sub o formă sau alta. Unele femei o achită prin renunțarea la carieră, alte familii o achită prin divorț, alții printr-o detașare completă de fiecare membru al familiei (mâncăm cina împreună, în rest fiecare e la treaba lui), iar cei mai înțelepți sunt cei care mai taie din porții – porțiile de nevoi, porțiile de muncit ca salahorii și porțiile de timp irosit aiurea.

Maternitatea e o provocare constantă, continuă, din care ar fi grozav să învățăm sau să ne ajutăm unii pe alții. Nu am de dat lecții, ci doar de învățat. Dar aș vrea să o fac domol, fără să-mi bage nimeni pe gât rețeta succesului. Și oricât de obosită aș fi, o să mă ridic, o să mă scutur și o să-mi înfig și mai bine picioarele în pământ. Pentru că cineva depinde de mine și așteaptă să facem o trântă ori o întrecere cu mașinuțele. Apoi îi sunt datoare femeii din oglindă, cu cearcănele vineții și fire de albe la tâmplă. Ei îi sunt datoare mai mult decât oricui pe lume. Are nevoie de un somn bun, o ora strașnică de sport și o plimbare cu iubitul care o ține mereu strâns de mână. Pentru că, dacă ea e bine, totul din jurul va funcționa.

Vulnerabilitatea nu e o boală. E o stare naturală a omului viu, care își pune întrebări și își răspunde cu voce tare, poate-poate mai aud și se mai întreabă și alții. Vulnerabilitatea e o stare pe care trebuie să le-o explicăm și copiilor noștri. Ca să fie capabili să o trăiască și să o recunoască apoi la alții.