Menu
0
0

Etichetă: blog

Madre Locura

posted in Motherhood by admin on

Vara trecută am experimentat, pentru două săptămâni, programul obișnuit al unei mame din România. Al unei mame care are un orar de muncă fix și care este angajată. Apoi am făcut o scurtă comparație cu programul unei mame din Germania. Am ajuns la concluzia că trăim mult prea haotic pentru a ne putea crește copiii cu calm, pentru a lucra eficient și a duce o viață de familie echilibrată.

În luna iunie 2021, timp de două săptămâni, am documentat programul obișnuit, de la 9 la 17 al unei mame care lucrează în București. În cazul meu, în prima săptămână am mers la muncă de la 9 la 17. În cea de-a doua de la ora 12 la ora 20. Distanță de casă a fost de 30 de minute, iar orarul de luni până vineri. Fără mașină personală, am mers la lucru în fiecare zi cu un Uber, singurul mijloc de transport în comun decent și direct spre birou. Mai jos redau exact însemnările zilnice din agenda mea:

LUNI, 7 Iunie 2021:

6:30 – trezirea, fără pregătirea micului dejun

7:00 – 7:30 – sport

7:45 – duș

8:00 – pregătit Petru pentru grădiniță

8:30 – plecat de acasă

9:00 – ajuns la birou, început ziua de lucru

11:00 – mâncat micul dejun (o banană, atât am reușit să fac rost)

14:00 – prânzul (comandat mâncare chinezească)

15-17:00 – întâlniri

17:30 – plecat spre casă, stat bară la bară

18:10 – ajuns acasă

Între timp Pentru a fost luat de la grădiniță de soțul meu.

18:30 – pregătit cina, pus la spălat o mașină de rufe

19:30 – cina

20:00 – puțină joacă și interacțiune cu Petru

21:00 – baie Petru și povestea de noapte bună

22:00 – mă așez în pat, istovită; aș citi, dar mintea se gândește aiurea, așa că mă uit tâmp la ceva pe Netflix

Săptămâna întreagă decurge la fel. Am ajuns în fiecare seară undeva în jurul orei 18:30. Am comandat cina de 2 ori, am călcat miercuri și vineri. Joi am reușit să ajung în parc, să petrec puțin timp cu Petru și cu soțul meu, ceea ce mi s-a părut un lux incontestabil.

Am petrecut week-end-ul la țară, am stat în curte și am încercat să recuperez timpul departe de ei. Am făcut clătite, un grătar și ne-am uitat seara la stele.

A doua săptămână am luat-o de la capăt, de data asta cu orarul modificat; mi-am început ziua de muncă la 12 și am terminat-o în jur de ora 20. Iată ce stă scris în agenda mea:

LUNI, 14 Iunie 2021:

7:00 – trezit, pregătit micul dejun, pregătit Petru pentru grădiniță

8:00 – 9:30 – sport (sunt obosită, tensionată și trag de mine ca de un câine mort)

9:45 – duș

10:00 – pregătit prânzul pentru la muncă și prep-ul pentru cină (omletă la prânz, risotto la cină)

10:30 – 11:30 – mă duc să îmi fac unghiile (o dată la două săptămâni)

12:00 – am ajuns la birou

13:00 – prânzul mâncat în picioare

14:00 – 18:00 – întâlniri, discuții

19:30 – întâlnire importantă, neanunțată, exact când aș fi vrut să plec mai devreme

20:20 – chem Uber-ul

20:45 – ajung acasă; băieții au luat cina, Petru face baie

21:00 – citesc povestea și stau puțin de vorbă cu Petru

22:00 – stau de vorbă cu soțul meu la un pahar de vin

23:30 – merg la culcare

Întreaga săptămână a fost în aceeași notă. Zero timp petrecut cu Petru, înafară de povestea de la culcare; zero timp petrecut cu soțul meu. Trebuie să fac mențiunea că în aceste 14 zile el și-a modificat total agenda: nu a avut deplasări, la ora 16 a trebuit să își încheie programul de lucru, să-l ia pe Petru de la grădi, să-l ducă în parc, să facă cumpărături. În tot timpul ăsta ne-am descurcat fără bonă, bunici sau alt ajutor în casă. Trebuie să spun cu mâna pe inimă că experiența asta m-a întristat și m-a pus serios pe gânduri. M-am încordat să trec peste cele 14 zile și a fost dificil pentru noi toți. Am realizat cât sunt de norocoasă să nu trebuiască să fie asta viața mea de zi cu zi. Cât sunt de binecuvântată să pot să lucrez de acasă dacă vreau, să am toată susținerea și tot ajutorul din partea partenerului meu, iar el să poată să facă modificări în program. Pentru unii sună SF, iar pentru cei mai mulți este o aberație, pentru că am văzut și cunosc oameni care preferă să lucreze 14 ore pe zi, să aibă un venit foarte bun, dacă nu excepțional, dar să nu petreacă timp cu copiii și, să apeleze în schimb, la bone.

Dar câte mame au posibilitatea asta? Mă uit în jur și văd o mână de femei, ba chiar le număr pe degete, care pot petrece cât timp vor alături de copiii lor. Restul, fac zilnic slalom între casă, familie și serviciu, într-un trafic bucureștean infernal, cu șefi care au cerințe uriașe și task-uri interminabile. Și cu toate astea, când toate ne grăbim către casă, când toate avem de luat sau dus copii, când avem de gătit ori de făcut teme, câte dintre noi au curajul să deschidă subiectul ăsta la muncă, să propună o altă formă de funcționare a lucrurilor?

De cealaltă parte, mai la nord, mamele din München sunt răsfățate de soartă, ba chiar de societate.  Sau, poate, aleg mereu să-și facă viața mai ușoară. Nu știu cum este în alte land-uri, dar în Bavaria, odată ce ai născut, îți renegociezi obligatoriu contractual de muncă. Sindicatele sunt foarte puternice și protejează mamele pe toate părțile. În funcție de locul de muncă, se negociază programul, de la 100% la 50%, 75% sau la maximum 80%.  Cunoștințele și prietenele mele au variante de lucru diferite, în funcție de joburi și salarii. Unele lucrează de luni până joi în proporție de 80%, iar vinerea e liberă, altele lucrează 75% și doar 2 zile merg fizic la birou, iar cele mai multe au ales program de doar 50%. Cele care lucrează mai mult au joburi de conducere. Pe lângă asta, mamele sunt foarte smart și au înțeles că unitatea salvează pe toată lumea. De exemplu, la grădiniță, sunt grupuri de părinți care, prin rotație, stau cu copiii atunci când sunt răciți mai mult de 5 într-o grupă (mă refer la grădiniță) – asta ca să nu trebuiască să-și modifice programul toate cele 5 familii. De exemplu, dacă luna asta fii-miu e răcit și mai sunt și alți 5-6 copii (grupele sunt mixte, cu copii între 3 și 7 ani), eu și încă o mamă ne putem oferi să stăm cu copiii în casa uneia dintre noi de dimineață, de la 8, până la 17. Părinții copiilor cu care vom sta comandă micul dejun și prânzul de la o firmă de catering. Apoi, dacă situația se repetă luna viitoare, se vor oferi alți părinți să facă treaba asta. Așadar, societatea germană funcționează mai bine și mai frumos din punctul ăsta de vedere. Pentru că au înțeles că unitatea ține o societate sudată.

Cele două exemple nu suportă termen de comparație, însă nemții sunt mai echilibrați din multe puncte de vedere decât românii. Munca e muncă, casa e casă, vacanța e vacanță. Știu să își prioritizeze totul și am observat că reușesc să păstreze un echilibru cam în toate. Și la München se stă la ora 5 în trafic bară la bară, dar nicio mamă nu se hămălește atâta cu gătitul și călcatul sau cu alte zeci de sarcini cum fac mamele din România. Dar copiii lor sunt mai fericiți și mai calmi ca ai noștri. Sunt mai liberi, stau mai mult la aer, prin parcuri și păduri. Iar părinții aleg uneori să câștige mai puțini bani în avantajul timpului petrecut în familie. Iar asta am ales și eu.

Cu siguranță sunt multe mame care nu îmi vor da dreptate, cum a făcut și o amică de-ale mele care, mi-a spus sec și direct: “Nu pot trăi cu puțin, vreau să le ofer copiilor mei tot ce e mai bun. Stă mama cu ei, că eu mă duc la birou până la 8 seara.” Asta în condițiile în care soțul ei câștigă vreo 20 de salarii medii pe economie. Știu că societatea românească e pestriță, că ne-am obișnuit să fim salahori, nu angajați, însă cred că uneori e loc de mai bine, de puțină schimbare și puțină relaxare. Oare doamna Firea, Ministrul Muncii, mama a trei-patru copii, înțelege despre ce e vorba în propoziție? Cum poate România susține Familia, cu ce?

Subiectul familiei este unul care, din punctul meu de vedere, trebuie negociat la sânge. Sunt angajatori uriași în România pe care nu îi interesează dacă am sau nu o creșă la care să îmi duc copilul, și sunt mici întreprinzători care au creat în firmele lor locuri/baby-sitters pentru angajați unde, în fiecare zi, pentru cei 7 copii ai mamelor care trag la mașină de dimineață până seara, vine o bunică (o fostă educatoare ieșită la pensie, angajată de firmă) și are grijă de toți acești copii. Dar statul poate să impună și să schimbe multe. E o chestiune de responsabilitate pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă și să o dezvolte. Dacă mi îmi pasă, ție îți pasă, lu’ X și lui Y îi pasă, atunci schimbarea se face prin oameni. Dar se pare că nu prea ne interesează subiectul. Important e să avem bani mulți de tablete performante.

posted in Motherhood by admin on

Nu sunt o mamă perfectă. Nu știu să fiu o mamă perfectă și nu vreau să fiu o mamă perfectă. Sunt o mamă normală, cu zile bune și zile mai puțin bune. Sunt o mamă care muncește, care se gândește, care gătește, calcă și face curat. Sunt o mamă cu frământări, cu multe întrebări și cu o bibliotecă pe care aș vrea s-o trag pe nas. Sunt o mamă care iubește să petreacă din când în când timp cu ea însăși, pitită într-o sală de cinema, în fața unui film franțuzesc. Sunt o mamă care se înmoaie toată atunci când copilul ei face ceva cu mâna lui, apoi îl mototolește într-un șervețel și i-l oferă ca pe cel mai prețios dar din lume. Aș fi vrut să fie și mama așa atunci când, de un 8 Martie, i-am cumpărat o ojă portocalie cadou. Una răpciugoasă, chinezească, dar mi s-a părut că avea cea mai frumoasă sticluță pe care o văzusem vreodată. Îi făcusem și un tablou în care o desenasem cu creioane colorate, cu un curcubeu deasupra capului. Aveam 5 ani. Dar mama mi-a răspuns doar atât: “Unde ai văzut tu că eu folosesc ojă din asta?! Și m-ai desenat și cu un picior mai scurt decât celălalt!” O desenasem pe mama în mișcare, de asta picioarele aveau lungimi diferite. Dar asta puțin mai contează… Cum nici eu nu am avut o mamă perfectă, cu atât mai puțin a avut ea. Dar partea bună e că viața ne oferă șanse. Uneori infinite. Trebuie doar să le luăm drept șanse și să încercăm să facem schimbări în bine. Sunt o mamă care încearcă, pe cât posibil, să nu adune frustrări. Să nu adune nemulțumiri personale, tristeți, neîmpliniri. Am văzut cum toate astea adesea se sparg în inima copilului nostru fără măcar să ne dăm seama. Sunt o mamă care iubește viața și libertatea. Care crede din totdeauna în dragoste și care încearcă să îi imprime aceleași valori copilului ei. Sunt o mamă care crede în bunătate. Sunt o mamă ca orice altă mamă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sunt o mamă care a făcut orice să pună și să mențină zâmbetul pe chipul copilului ei. Sunt o mamă fericită, împlinită și uneori prea puțin odihnită. Sunt o mamă care știe că echilibrul personal se traduce în echilibru familial. Azi este 8 Martie și sper ca toate mamele să fie fericite. Apoi sănătoase. Dacă le ai pe astea e ca și cum ai câștigat la loterie.

Despre creșă și alte adevăruri

posted in Motherhood by admin on

Din clipa în care ați hotărât să vă duceți copilul la creșă, primul și marele pas spre colectivitate, pregatiți-vă. Uitați-vă bine la el, savurați-l așa cum știați că e până la acel moment și faceți-vă un screen shot mental. O dată ce va trece dincolo de ușa creșei, lucrurile se schimbă. Dar mai ales el.

A duce copilul la creșă este comparabil cu a-l duce în armată. Conviețuirea alături de alți războinici ai Pampers-ilor îl va face altfel decât îl știai. Îl va căli, îi va da poftă de mâncare, de somn, de reușită și, mai ales, de apărare. Călitul copilului vine la pachet cu diversitatea mediilor din care vin toți ceilalți, dar și de felul în care educatoarele și îngrijitoarele se raportează la ei.  Dacă te-ai hotărât să cauți o creșă, gândește-te ce anume vrei să alegi pentru el și care sunt criteriile de departajare. Ce e important pentru tine, care sunt normele și regulile la care vrei să fie supus copilul tău. Practic, fă-ți o listă de PRO și CONTRA de chestiuni care primează pentru voi ca familie, pe care să le discutați serios și punctual. După ce ai căutat și ai cercetat creșele, după ce ai stat de vorbă cu personalul de acolo, după ce ai întrebat părinții care își duc sau și-au dus copiii acolo, abia apoi poți să-ți faci o idee. Noi, spre exemplu, am plecat de la recomandarea unei vecine care are 6 copii și care ne-a povestit despre un întreg cartier care și-a crescut copiii la creșă – cea la care a fost Petru a fost înființată în 1978.

Acestea sunt criteriile care au stat la baza alegerii creșei lui Petru:

      1. PROXIMITATEA. În primul rând, am căutat o creșă aproape de casă. În jurul casei sunt aproximativ 7, unele de stat, altele particulare. Am hotărât ca distanța de acasă până la creșă să fie posibilă pe jos, fără mașină, în condițiile de ploaie, zăpadă și aglomerație în trafic.

       

      1. REGIMUL. Stat sau Privat? După ce am vizitat toate creșele de pe lângă casă și după ce am stat de vorbă cu oamenii de acolo, am hotărât că nouă ne place și ni se potrivește felul în care s-a discutat cu noi la una dintre creșele de stat. Ne-au plăcut abordarea, franchețea, felul în care erau îngrijiți copiii (fiecare era hrănit de o îngrijitoare cu lingurița și nu obligat să învețe să ducă mâncarea la gură la nici 8 luni, așa cum am văzut la o creșă particulară, pe motiv că nu au destul personal), mediul, chiar dacă arăta mai precar și, nu în ultimul rând, mirosul de mâncărică delicioasă. Apoi, ne-a mai plăcut abordarea foarte strictă în ceea ce privește îmbolnăvirea copiilor, vaccinurile și obligativitatea părinților de a aduce aviz medical în cazul în care copilul lipsește mai mult de trei zile consecutive din colectivitate. A fost clar că nu e loc de tocmeală când vine vorba de sănătatea copiilor, iar ăsta a fost marele plus pentru mine ca mamă. Unele mame numesc strictețea din creșele/grădinițele de stat drept “atitudine comunistă”, dar, vă asigur, că e mai bine așa, decât să vezi copiii lați pe covor de la febră 39, cu muci în barbă și bube pe piele, ținuți laolaltă cu cei sănătoși.

       

      1. EXPERIENȚA CREȘEI/NUMĂRUL DE COPII. Te sfătuiesc să te documentezi puțin despre activitatea instituției pe care vreți să o alegi. Dacă are ceva experiență în spate sau e doar o altă ciupercă ieșita după ploaie. Pentru mine, au atârnat mult cei peste 40 de ani de funcționare ai creșei la care a mers Petru, așa ponosită cum mi s-a părut la început. Asta mi-a arătat că oamenii de acolo au experiență enormă cu copiii, au întâlnit toate categoriile, felurile și culorile de copii, dar, mai ales, știu să gestioneze probleme adiacente.

       

      1. La privat, oriunde am fost, m-au întâmpinat cu aceeași replică în momentul în care am deschis subiectul personalului: “Acum suntem mai putini, că știți cum e…”. Iar punctele de suspensie m-au cam pus pe gânduri. Sunteți mai puțini că nu vreți să plătiți mai mulți oameni, au plecat pentru că aveți un management defectuos, nu stau pentru că sunt prea mulți copii și lucrurile o iau razna, iar lista întrebărilor poate continua la infinit. Așadar, faceți o schemă simplă. Dacă sunt 15 copii în grupă, iar personalul e format dintr-o educatoare și o îngrijitoare, credeți că toți copiii vor avea parte de schimbat, mâncat, culcat optime? Ca să nu mai vorbim de interacțiunea 1 la 1 și de volumul de atenție sporit când vine vorba de 15 ghindoci care abia merg, abia se ridică, nu știu să vorbească, să ceară apă, caca, etc. Ăsta a fost un mare minus în ceea ce privește sistemul privat. La stat, la o grupă de 10 copii sunt 3 sau 4 îngrijitoare, depinde de zi, plus educatoarea. Ceea ce găsesc echitabil. Dacă vorbim deschis de calitatea oamenilor din aceste instituții, atunci iar intervine loteria.

       

      1. MÂNCAREA GĂTITĂ IN HOUSE. Când vine vorba de creșe și grădinițe, mâncarea e un subiect sensibil pentru mulți părinți. Dacă la creșele privat meniurile care mi-au fost prezentate conțineau, în marea lor majoritate ananas, tapioka, broccoli, varză de bruxelles, la stat am dat pește sfeclă, morcovi, fasole, cartofi și restul alimentelor cotidiene. La creșa de stat există bucătărie și se gătește zilnic, de la supă la piure, pate, griș și orez cu lapte. Nouă ne-a plăcut asta, mai ales că Petru este obișnuit cu mâncarea gătită. Abia așteaptă să mănânce la masă cu copiii și să mai cerșească biscuiți.

       

      1. CAMERE – SISTEM DE SUPRAVEGHERE. Ar trebui să punem mână de la mână și să facem o petiție pentru o lege care să impună obligativitatea instituțiilor din sistemul de stat de a avea camere de luat vederi. S-au mai schimbat legile între timp, vezi GDPR. Dar consider că, printr-un acord scris, părinții ar trebui să aibă acces la imagini video live din creșă și grădiniță.

       

      1. LOC DE JOACĂ/CURTE. Un alt criteriu foarte important pentru noi a fost ca copiii să fie scoși afară, în curte. Și da, indiferent de anotimp, la creșa de Stat, au ieșit zilnic la joacă.

       

      Subiectul creșa este unul delicat. Dacă vei aștepta momentul potrivit pentru a-ți duce copilul, nu va veni prea curând. Pentru că vom considera că niciunul dintre noi nu e pregătit: nici copilul și nici părinții. Pe de altă parte, cei care nu sunt nevoiți să se întoarcă la muncă și pot sta cu copilul sau au alte variante ajutătoare, pot spune pass creșelor. Colectivitatea, așa cum spuneam la început, vine cu bune și cu mai puțin bune. Răcelile, bolile, mucii care nu se mai termină cu lunile, sunt provocări serioase pentru o familie. Cel putin pentru noi, perioada îmbolnăvirilor a însemnat un stres major. Dar a trecut; ba chiar ne-am călit, ne-am îmbolnăvit unii de la alții până am învățat că toate fac parte dintr-un parcurs absolut normal. Simplu nu este, așa cum milioanele de emoții și de contradicții îți vor acapara mințile. Eu, una, mi-am reproșat constant că am făcut pasul ăsta, că nu sunt o mamă bună, că am exagerat ducându-l pe Petru la creșă, că ar fi trebit să mai rabd puțin și să mai rezist acasă câteva luni, să dau proiectele și munca la o parte și să mă concentrez numai asupra lui. Dar, am privit la rece situația: ajunsesem la epuizare psihică și fizică, chiar dacă mai aveam 6 luni până să mă întorc la muncă. Însă, nu știam pe ce lume mă aflu, nu reușeam să mă odihnesc nici ziua și nici noaptea, iar calitatea atenției mele asupra lui era din ce în ce mai scăzută pe fiecare zi ce trecea. Între frustrare și oboseală, am ales creșa. Am început cu pași mici, de la 8 la 12 pentru primele 6 luni. Apoi, când a învățat să facă la oliță, dar, mai ales, să doarmă la prânz cu ceilalți copii, am înțeles că e pregătit să stea până seara.

      Te sfătuiesc să ai răbdare cu întreg procesul, dar mai ales să ai încredere în personalul care lucrează în creșă. În ciuda tuturor gândurilor sabotoare, copilul tău va fi pe mâini bune. Va fi alături de alții, la fel de vulnerabili, de mici, de sensibili. Apoi, e posibil să-i placă la nebunie la creșă. Suntem ființe sociale, iar interacțiunea de la o vârstă atât de fragedă va însemna o cărămidă importantă în temelia personalității lui.