În fiecare an, mai mult sau mai puțin în preajma acestei zile de 1 Martie, se întâmplă să mă zguduie ceva atât de tare încât să-mi dea lumea peste cap. Anul trecut, odată cu invazia Rusiei în Ucraina, copilul meu de 5 ani m-a întrebat dacă o să fugim și noi din țară. A fost un click care s-a produs în mintea mea și, pentru o clipă, am simțit cum pământul îmi fuge fizic de sub picioare. În fața propriului copil ești dator să ștergi panica c-o cârpă, să încropești un decor fericit și să încerci măcar să joci cartea siguranței, exact ca în “La vita e bella”.

Anul trecut pe vremea asta scriam, printre lacrimi, un text-scrisoare către Petru în care încercam să-l fac să fie curajos în viață, să spere, să aibă demnitate și să nu se teamă, pentru că, uneori, poveștile mai au și pagini cu suspans, cu păduri întunecate, monștri sau personaje care mai-mai că-ți pun o piedică. Anul ăsta însă, povestea e diferită, iar finalul…

“Săraca de ea” – asta am spus în vară când am zărit-o pe una dintre vecinele noastre ieșind din mașină împreună cu soțul ei. Nu o mai văzusem până atunci. Îi știam pe soțul și pe băiatul ei doar cu puțin mai mare ca al meu. Erau mereu singuri, mereu triști, mereu împreună. De data asta o zărisem și pe ea. Slabă, obosită și palidă, cu o eșarfă care îi acoperea capul golaș și un mers pentru care se vedea că făce eforturi supraomenești. Când am zărit-o mai de-aproape, am verbalizat, instinctiv, 3 cuvinte amărâte: “săraca de ea”. Pentru că mi-a părut rău să o văd așa, bolnavă, epuizată, la limita existenței, rușinată că dă nas în nas cu noi și că o zărim în starea asta.

Astăzi, în timp ce coboram scările, am văzut salvarea, medicii, și un sfârșit în fața căruia rămâi inert. Am văzut cum viața a depus armele și a lăsat în urmă multă durere. Am simțit cum mii de ace îmi înțeapă corpul și inima îmi tremură. Ce poți să spui când știi că un băiat de 8-9 ani tocmai și-a pierdut mama?Ca și cum cineva ar fi apăsat brusc pe un buton, mi-am amintit vorbele din mintea mea, prima și ultima dată când o văzusem pe această femeie. Apoi mi-a fost rușine. O rușine adâncă și sufocantă de mine însămi și pentru viața mea.

Săraca de ea? Nu, în niciun caz. Săraca de mine. De felul ordinar în care mă plâng de “zile proaste” sau “zile neproductive”, de felul în care nu-mi cinstesc viața și mă alint de mii de ori și-n mii de chipuri. Săraca de mine pentru că nu înțeleg norocul, șansa, bunătatea, minunea și magia care mi se oferă, în fiecare zi. Pentru că trăiesc, pentru că sunt vie, sunt sănătoasă și pot să-mi îmbrățisez copilul cu putere de zeci de ori pe zi. Săraca de mine pentru că nu am demnitatea de a sparge o dată pentru totdeauna pereții strâmți ai convingerilor proaste. Săraca de mine pentru că nu râd destul, nu plâng destul, nu mă bucur și nu mă joc destul.

Săraca de mine pentru că nu scriu despre toate lucrurile astea și altora la fel de săraci și la fel de orbi ca și mine. Săraca de mine pentru că nu-mi întind aripile ca să ajung exact acolo unde ar trebui să fiu deja.

Săraca de mine.