Există infinite variante de abordare a educației și a creșterii copiilor. Însă ce plantăm în mintea și sufletul lor sunt semințele eterne ale unor existențe care vor da roade direct proporționale cu gândurile și emoțiile sub care se dezvoltă.

 Am avut de curând o discuție cu un american care are două fetițe puțin mai mari ca Petru. Era foarte curios să afle despre ce impact a avut pentru mine faptul că m-am născut într-o țară comunistă. Și tot vorbind, tot povestind și tot observând reacțiile lui la ceea ce îi spuneam, mi s-a aprins un mare bec deasupra capului. Nu e ca și cum nu știam că societatea din care provin este diametral opusă celei din care vine el, dar ceva din mintea mea a bold-uit și încercuit cu marker-ul următoarea idee: nu contează de unde vii, contează ce te învață acasă. Sunt multe laturile din care aș putea să apuc subiectul societății în care ne dezvoltăm și cum te influențează toate aspectele ei, însă  am văzut și copii nemți care sunt cu gura până la urechi de fericire, chiar dacă în societate nu se practică exercițiul glumelor și al zâmbetelor, și am văzut și copii români cu un apetit uriaș pentru viață și autodepășire, chiar dacă nimic din societatea românească nu a inspirat și nu inspiră asta.

Un alt aspect care mă pune mereu pe gânduri este că observ la copilul meu apucăturile, dar mai ales vocabularul și reacțiile noastre. Ce vede la noi, ce atmosferă simte în casă, ce aude că se povestește în jur, dezvoltă și el. Mimetismul este la o scară aberant de precisă. Eu însămi sunt un cumul al gândurilor și al emoțiilor cu care părinții mei mi-au scris hard-ul în cei șapte ani de acasă. Și numai Dumnezeu știe prin câte sute de ore de terapie și constante căutări și întrebări am trecut ca să pot să înțeleg și să mă lepăd (puțin câte puțin) de toate apucăturile care nu erau ale mele. Așa cum mi-a spus terapeuta la un moment dat: “Cari după tine un mănunchi imens de baloane și le ții prea strâns de ață. Dacă vrei să fii liberă, va trebui să le dai drumul unul câte unul.”

În cea mai mare parte din timp nu suntem conștienți de ce implantăm în mințile și sufletele copiilor noștri. Părinții noștri sunt de părere că ne-au oferit tot ce au putut mai bun, și sunt convinsă că așa a și fost. Dar dincolo de casa frumoasă și hainele curate, copilul are nevoie să audă de la tine cuvinte magice. În primul rând părintele trebuie să fie capabil să spună cuvinte magice copilului său, ca mai apoi acesta să le recunoască și să le trăiască.

Copiii noștri au nevoie să fie LIFTED UP. Să li se spună constant că viața e frumoasă, că sunt perfecți, că sunt iubiți, că sunt magici și că POT FACE ABSOLUT TOT CE ÎȘI DORESC. Vorbele părinților se solidifică pentru totdeauna pe traseul emoțional al copiilor. În funcție de ele, copilul va devia sau va avea un parcurs minunat. Oricât de aberant sună, gândiți-vă pentru o clipă la ce nu v-au spus părinții voștri și cum stați acum la capitolul respectiv. Am cel puțin trei exemple de vieți irosite ale unor adulți blazați și total nefericiți pentru că au fost incapabili să iasă din rotița și caruselul emoțional sub care au fost crescuți. Li s-a spus constant că sunt sensibili, că viața e grea, că nu se pot descurca sau că nu au noroc. Au luat vorbele astea ca pe niște talismane la care nu au renunțat niciodată. Și, din păcate, la 50 de ani, sunt niște carcase ale unor indivizi care ar fi putut avea vieți fantastice.

Noi, ca părinți, avem datoria și misiunea de a crea și forma oameni mai buni ca noi. Cu toate ratele pe care le avem de plătit și cu toate câte avem de bifat, copiii sunt pe lume doar ca să învețe lecții. Iar dacă lecțiile pe care noi le oferim sunt mai pozitive, mai bune, mai concrete, atunci roadele vieților lor vor fi mai dulci decât au fost ale noastre. Și dacă nu mă credeți, faceți un exercițiu simplu. Încercați pentru o lună ca, în fiecare zi, să-i spuneți copilului vostru ceva pozitiv. Despre el, despre familia voastră, despre viață. Faceți exercițiul ăsta în tihnă și cu bucurie. Apoi vă rog să observați care sunt rezultatele. Copiii au nevoie de echilibru, iar el vine printr-o formă constantă și cursivă de comunicare pozitivă. Nu propun să ne zaharisim și să-i miruim cu diminutive. Ci propun doar să fiți atenți la felul și la tonul în care le vorbiți copiilor. Apoi, la ce le spuneți.

Nu mă aflu pe un piedestal al științei supreme. Cum am spus mai sus, sunt un adult cu traume serioase dobândite în copilărie. Dar sunt conștientă de bubele mele și încerc să le vindec. Și, apropo de discuția mea cu americanul, am învățat de la ei că stima de sine se construiește acasă. Dacă mama și tata așează în tine praf magic de stele, atunci o să faci magie tot restul vieții tale.