Stăteam și mă uitam ieri la ei și mă gândeam prin câte momente mi-au fost alături. Ani la rând, mii de zile, de dimineți și de seri în care am plâns, am râs, am tremurat și m-am rugat să fie bine. Toate emoțiile mele adunate la un loc, toate gândurile, toate temerile, toate frământările, toate clipele de pură fericire, de reușită, de ambiție, de continuu și neobosit efort, toate astea și încă multele altele au fost momente pe care le-am trăit mereu împreună. Alături de ei m-am transformat într-o nouă persoană, am învățat anduranța, am învățat să merg și mai departe, să am răbdare, să-mi depășesc limitele, să nu renunț. Doar dacă ar putea vorbi. Numai dacă ar putea spune cât de importante și cât de decisive au fost experiențele noastre împreună.

Ca în orice prietenie, o parte obosește uneori, alta cedează, dar dacă treaba-i trainică, lucrurile se repară de la sine. Am obosit pe rând, când eu, când ei și am cedat în reprize. Sunt 6 ani de când ne întâlnim aproape zilnic. Le sunt recunoscătoare pentu că nu m-au trădat niciodată. Au stat lângă mine când nu mai vedeam nici speranța, nici lumina. M-au ajutat să-mi regăsesc motivele de fericire și să nu uit niciodată că viața e cea mai prețioasă. Mi-au așezat inima la loc până a reînceput să bată în același stil galopant. Nu s-au supărat, nu m-au comentat, nu m-au comparat cu nimeni. Nu mi-au întors spatele, nu m-au judecat atunci când delăsarea a fost cel mai bun confort. În ciuda munților, a văilor, a hăurilor pe care le-am avut de străbătut în ultimii 5 ani, m-au așteptat, iar eu m-am întors.

Prietenii mei cei mai buni sunt o pereche de adidași pe care i-am primit la nașterea lui Petru. De atunci si până azi i-am purtat cu mine peste tot. Peste hotare, în case noi, în case vechi, în vacanțe și prin valizele pline ochi. Și chiar acum, când aproape că își dau ultima suflare, încerc să-i fac să nu renunțe. Le sunt atât de recunoscătoare încât mi-e greu să mă despart de ei. Sunt o parte din mine, un simplu obiect care a putut să facă o mare diferență. Mi-au fost alături în 3 momente critice: m-au ajutat să scap de cele 26 de kilograme acumulate în sarcină, m-au ajutat să nu cad pradă depresiei odată cu mutarea la München și m-au ținut la suprafață în pandemie. Fără ei și miile de ore petrecute împreună, poate că viața mea ar fi fost și ar fi arătat cu totul altfel.

Thank you old fellows!