Mai e timp pentru umor?

Ieri stăteam cuminte la semafor, cu radioul închis (lucrez la tehnica “ascultă-ți gândurile” – nu o recomand neaparat) și deodată mi se pare că aud ceva. Cineva țipa undeva, dar nu pricepeam unde. Mă uit în retrovizoare și descopăr: o fată de vreo 20 de ani zbiera la semafor din propria mașină. I-am putut citi pe buze: “băăăă, hai o datăăăăă, haai o datăăă, că moooor”. Țipa cum țipi într-o criză, într-un moment de viață și de moarte. Era transfigurată, roșie la față, cu obrajii ca două mere scoase din cuptor. În dreapta mea, unul cu o șapcă pe ochi, mă claxona și dădea ochii peste cap, îmi arăta degetele și țuguia buzele a la “du-te-n…” pe motiv că nu-l las să treacă în față. Nu-l văzusem cât timp priveam spectacolul din spatele meu.

Timp de 3 intersecții m-am tot întrebat ce ne face să fim atât de crizați. Întâmplările în sine sunt de un absurd spumos. Să țipi la tine în mașină ca la balamuc spre un semafor sau să o înjuri pe una că nu se dă 3 cm mai în față, sunt fenomene hilare.

Numai că nimeni nu mai râde. La nimic, de nimic. Nu mai e cool nici mișto-ul, că ne stricăm Chakra păcii și ne pocnește Karma-n bot la întoarcere. Nimeni nu se mai hlizește, nimeni nu mai șușotește. Adolescenții-s serioși așa cum erau bunicii lor pe vremea lui Ceașcă. Ba chiar se îmbracă cam ca ei pe vremea lor: cu mult negru și cu niște încălțări cu 3 numere mai mari. Nimeni nu zâmbește, nimeni nu spune o poantă.

M-am trezit deunăzi făcând mișto de o căciulă de pe capul unui manechin în timp ce stăteam la coadă într-un magazin. Gluma, bună, dar m-am simțit ca și cum aș fi fost cu bunică-mea la biserică. Toată lumea zgâia ochii pe principiul “aici nu se râde!!”. Mai aveam puțin și mă șâșâiau, că stric Zen-ul de la rând.

Dar seriozitatea e mână-n mână cu prostia. Seriozitatea afectată, aparent inteligentă, trișată de priviri goale și de buzele prin care se respiră. Seriozitatea care ar vrea să impună respectul și atenția celorlalți nu prin ceva marcant, ci prin etc-uri care nu trebuie menționate.

Las mai jos câteva lucruri pe care le-am auzit în jur în ultima perioadă. Poate-poate stârnesc un zâmbet, dacă nu râsul:

O doamnă își trăgea de lesă cu maximă putere câinele prin parc. La un moment dat îi spune:

– Haidaa odată de aicilea, că te rup în bătaie de nemernic puturos…

Tata și fiul ies de la film, la care tata îi spune băiatului de vreo 8 ani:

– Ți-am mai zis că nu vreau să te uiți la cucul altor bărbați, că de asta vin cu tine la baie. Dacă ești tâmpit, te duci cu capul în alte pisoare.

O doamnă și un domn traversează strada în timp ce vorbeau despre un fost coleg. Domnul adaugă:

– Nu ai ce explicații să-i găsești. Pur și simplu era programat pentru eșec.

O bunică îi explica unei mame din parc:

– Nu, nu va merge, dragă, la zoologică pentru că e deja sălbatic copilul ăsta.

Eu, în 311, în timp ce pun geanta pe scaunul de lângă mine ca să pot răspunde la telefon. Doamna din față îmi trage una peste genunchi și-mi ordonă:

– Trage-ți, tu, geanta mai aproape!

Viața între stații, pe peroane, la semafor, în magazine, la coadă sau la operă, exact despre asta este: despre episoade în care ar trebui să râdem și să observăm mai mult ce se petrece în jurul nostru. E singurul remediu de a ține Botox-ul departe. Botox-ul și alte lucruri care, se pare, nu au leac.