Textul de față este destinat cu precădere mamelor de băieți. Conține fapte reale, umor și cinism cât cuprinde. Dacă sunteți sensibile la realitate și aveți simptome adverse, închideți și mergeți mai departe. A se consuma cu încredere. Nu expiră. Nici acum, nici altădată.

Când m-am hotărât să am rubrica asta pe site, am făcut o înțelegere cu mine: nu o să fiu zaharoasă doar pentru că mamele/femeile sunt principalul meu target. Am hotărât să fiu cine sunt mereu, directă și uneori mult prea directă și că voi scrie despre viața reală, nu ideală. Voi scrie despre ce văd, ce observ, ce mi-ar plăcea să pot schimba în societatea în care trăiesc. Nu îmi permit să dau sfaturi și să arăt pe nimeni cu degetul, că se ocupă deja alții de asta. Dar voi scrie pertinent și franc pe subiecte care merită atenția noastră, a tuturor. De ce? Pentru că suntem părinții unor copii care reprezintă viitorul. Și oricât de populist sau comunist sună, asta-i realitatea: suntem datori să creștem generații mai bune, mai umane, mai inteligente și mai responsabile decât am fost noi.

Acest text are la bază două evenimente legate de atitudinea mamelor de băieți vis-a-vis de fete, dar mai ales de felul în care își cresc copiii în raport cu sexul opus. Pentru cei care nu știu, sunt mama unui băiat de aproape șase ani, deci mă includ și pe mine în categoria de față.

Primul eveniment care m-a intrigat teribil – teribil e un cuvânt mult prea blând pentru ce am simțit atunci, dar nu am găsit momentan înlocuitor – a fost acum 4 ani, când Petru era încă mic și se juca în țarcurile pentru copii. La același loc de joacă la care ne aflam noi, mai era și un grup de 4-5 copii de școală (2 fete și trei băieți) – probabil clasa a 3-a, împreună cu bunicii și părinții lor. Din felul în care interacționau adulții, era clar că se știu de multă vreme, iar copiii lor petrec mult timp împreună. La un moment dat, una dintre fete, care se jucate de ceva vreme cu băieții (în timp ce cealaltă se uita în telefon), se duce la mama unuia dintre băieți și vorbește cu ea la pertu. Voi reda mai jos conversația întocmai, așa cum am scris-o atunci în agendă (16 Mai 2018):

– Mirela, Vlad mi-a stricat jucăria. I-am spus să nu tragă de ea și a făcut-o intenționat. A tras până a rupt-o. Uite, vezi? E stricată, e stricată!!

– Aha, înțeleg.

După acest răspuns cuprinzător și mai mult decât reconfortant pentru fata în cauză, mama își cheamă băiatul, timp în care fetița aștepta nerăbdătoare soluționarea problemei. Era clar că pentru ea e o mică-mare dramă și căuta confort, înțelegere și un răspuns abil din partea adultului:

– Vlad, fă-te încoace.

– Ce e?

-Sofia spune că i-ai rupt jucăria. (mama băiatului nu avea niciun chef să gestioneze drama Sofiei)

– Păi ea mi-a dat-o.

– Ți-am dat-o să te joci, nu să o strici, strigă Sofia disperată.

– Auzi, Sofia, lasă-mă să vorbesc cu Vlad, du-te și te joacă.

Sofia pleacă la bunică-sa în timp ce se uită în urmă cu speranța ca ceva, cumva, să vină în ajutorul ei. Ajunsă la bunică-sa începe să plângă, mai degrabă de ciudă și de lipsă de sprijin din partea mamei lui Vlad. Bunica o mângâie, îi șterge lacrimile și îi spune că nu e nicio tragedie. Că așa se întâmplă la joacă. Între timp, îmi ciulesc și mai bine urechile ca să aud cu precizie conversația mamă-fiu, curioasă să aflu în ce direcție va merge.

– Vlad, de câte ori, în mama dracului, ți-am spus să nu te mai joci cu asta? Dă-i porcăria de jucărie înapoi și las-o-n pace de isterică alintată. Hai, treci acasă că n-am chef de urletele ei.

Vlad bagă capul între urechi, merge la Sofia, îi dă jucăria și pleacă acasă. Între mama lui și bunica Sofiei rămâne loc doar de-un “La revedere!”, atât. Nu tu “ne pare rău”, nu tu „vă rugăm să ne scuzați”, nu tu „lăsați-ne să plătim pentru jucăria Sofiei”. Nimic. Absolut nimic. Iar nimicul ăsta mi s-a părut la fel de dureros ca dușul cu apă rece pe timp de iarnă. Dar nici Sofia și nici bunica nu au spus nimic. Niciun comentariu între ele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că nu era primul incident de acest fel și știau cum decurge o astfel de situație. Sofia mi s-a părut cea mai frumoasă fetiță din lume, cu un păr creț și auriu ca soarele. Era tristă, dezamăgită și umflată de plâns. S-a dus apoi la prietena ei și au început să chicotească împreună.

Al doilea incident a avut loc aseară. În gașca în care se află Petru mai sunt alți doi băieți și o fată. Băiețoasă și energică ca și ei, nu se dă în lături de la nicio propunere de joc. E parte din distracția pe bază de testosteron, care include pistoale, uneori karate, alteori alergat ca gândul și ca vântul. La un moment dat, unul dintre băieți îi dă un pumn în cap atât de tare încât am văzut-o cum se prăvălește pe tartan. M-am ridicat instinctiv. Apoi am văzut cum tatăl ei se duce și-o culege de jos. Astfel de pocneli, dar mai ales insulte copilărești, sunt mai mult decât frecvente din partea aceluiași băiat. Ce spune mama lui în situația de față: oftează, zbiară la copilul ei și, cel mai frecvent, dă ochii peste cap. Numai că aseară am auzit o replică mai mult decât “înțeleaptă”. În momentul în care fata urla de durere pentru că o pocnise, de fapt, cu un pumn în ureche, mama băiatului a grăit:

– Haide, măi, că pe vremea noastră nu ținea nimeni cont de cât de tare ne băteam între noi. O să-ți treacă. Ce atâta dramă?

Și, da, poate că așa este. Pe vremea noastră ne băteam cu poftă, cu pumni și cu picioare, dar nu aș numi asta un reper și nici nu l-aș da drept exemplu. E drept, copiii se ceartă, copiii se împacă, iar rolul nostru ca părinți, în astfel de situații, ar trebui să fie de mediatori. Să îi ascultăm și să ne prefacem măcar că îi înțelegem, chiar dacă nu avem chef de “dramele” lor. Dar consider că e odios ca o mamă de băiat să încurajeze astfel de comportamente în relație cu orice ființă umană, dar mai ales cu fetele. Trebuie să fii troubled dacă îți înveți fiul, lumina ochilor tăi și rațiunea ta de a fi, să devină o brută. Trebuie să fii pierdută și ușor deranjată să te faci că plouă și să nu-ți pese dacă fii-tu bate, scuipă, chinuie și umilește alți copii. Mai ales fete. Mai ales fete pentru că și tu ai fost, la rândul tău, o copilă lipsită de apărare. Și tu ai fost cândva, cumva, o fetiță care a avut nevoie de intervenția unui adult în raport cu un alt copil. Dar ai uitat. Ce mai contează prin ce ai trecut tu? Important e să ieși, ca de fiecare dată, basma curată. Sau poate că mă înșel. Poate că ai avut nenorocul sau proasta inspirație să ai acasă un partener nepotrivit, supărat pe viață. Poate că ai acasă un trântor de zile mari care îți face viața imposibilă. E un motiv mai mult decât pertinent pentru a fi amară. Dar de ce să crești un băiat la fel? Nu vrei o variantă mult mai bună și mai fericită?

Care sunt reperele voastre, ce și cum îi învățați pe viitorii bărbați să fie în raport cu partenerele, colegele, soțiile lor? Comportamentele se conturează de la vârste fragede. Eu, ca mama unui băiat, îl cresc așa cum mi-ar plăcea să fie și să se poarte orice bărbat în relație cu mine. Să aibă bun simț, să dea bună ziua, să îi pese de celălalt, să fie total non-violent, non-agresiv, verbal și fizic. Îl învăț că “ce ție nu-ți place, altuia nu face”, că orice mizerie, minciună, faptă, bună sau rea, se vor întoarce. Filosofia noastră e empirică, dar am aproape 40 de ani, și consider că am probat-o, pe mine cel puțin, cam în toate variantele posibile.

Dragi mame, nu vorbesc aici despre sexism sau despre girl power, ci despre discernământ. Să crești un copil empatic, un copil generos, un copil bun și blând este uneori greu, dar posibil și extrem de reconfortant. Greu pentru că implică multă energie, foarte mult timp petrecut împreună cu el, multe explicații, multe povești citite la somn sau ascultate. Multă joacă și exemple bune de urmat.

Nu alegeți violența, nu apelați la nepăsare și nu vă mai faceți că plouă în momentele în care puteți să schimbați ceva în bine. Poate că viața e o junglă, dar de ce să  creștem babuini?