În lunga și nesfârșita mare a declarațiilor mamelor care mă înconjoară, și uneori ale unor postări pe care le citesc razant pe Instagram, nu găsesc mai niciodată sinceritate. Mamele, fie prietene, fie cunoștințe, aleg de foarte puține ori să aibă curaj și să vorbească direct și brut despre cât de grea e maternitatea. 

În ciuda Comunismului și a lipsurilor financiare în care au trăit mamele și bunicile noastre, maternitate nu pare să fi fost o corvoadă. Cel puțin eu nu am auzit bunici plângându-se de cât de greu și imposibil le-a fost să crească copii iar apoi 5 rânduri de nepoți. Noi, însă, cu toată tehnologia și viața mult mai simplificată, abia dacă reușim să facem 2% din ce făceau ele. Spre deosebire de noi, ele aveau mereu o clacă a femeilor care se ajutau unele pe altele, a unor vecine mai în vârstă care mai crescuseră vreo două generații de copii înaintea lor și care erau voluntare, gata mereu să le sară în ajutor cu o mână sau măcar cu-n sfat. Ce să mai zic de supicile, mâncăricile și tăvile cu prăjituri care tranzitau scara de la un etaj la altul… Dar am crescut așa, cu o semi-comunitate de femei care înconjurau copiii și erau acolo pentru tinerele mame. Ieri aș fi vrut să am o vecină la care să merg în capot și să bat la ușă, să mă plâng juma’ de oră, să fiu primită cu brațele deschise și lăsată să bocesc până mi se limpezește mintea la loc.

Maternitatea e dureroasă din toate punctele de vedere. Devii mamă într-o clipă și toate bornele ți se dau peste cap fără să fi realizat cum și când. Poate că sunt femei care reușesc să facă un tango perfect în viața lor, între copil, soț, muncă/carieră și propriile trăiri. Sau sunt femei care nu văd lucrurile așa, care merg din inerție sau care nu au conceptele mele. Dar ieri mi-a venit atât de greu haina maternității încât corpul meu a reacționat fizic la toate lucrurile pe care le aveam de parcurs, la toate listele pe care le aveam de bifat și la toți stimulii exteriori. Pur și simplu am sucombat într-o stare de epuizare fizică și emoțională, fără să știu exact ce anume m-a răpus. Dar lucrurile se adună, la fel și oboseala, și stresul de  a le face cât mai bine pe toate și de a nu da rateuri. Și, la fel cum societatea românească te învață, fără măcar să fi știut, niște lecții de anduranță, tot ea îți bagă pe sub piele, încă de mic, ideea că “hai, încă se poate, mai mergi puțin, dă-i înainte”. Doar gândiți-vă cum suntem crescuți, să tragem de noi ca de niște câini morți la teme, la școală, ca mai apoi, adulți fiind, să fi pietrificat, betonat complet sentimentul și iluzia asta în tot și-n toate din viața noastră. Cât am stat în Germania, am reușit să învăț lecția prioritizării. Să aleg, dintr-o listă lungă de lucruri, doar pe cele mai importante. Celelalte puteau să aștepte, să fie amânate, lăsate pentru mai târziu într-un colț al agendei. Dar în România mă simt în permanență strânsă cu ușa. Aici timpul este mult mai comprimat și mai perisabil. Încerc zilnic să fac slalom prin trafic, prin agendă, prin mesaje, prin îndatoriri și prin mintea mea care se gândește non-stop la ceva. Un slalom care, iată, se traduce uneori în epuizare completă.

În momentul în care am devenit mamă am încercat să mă pregătesc mental și emoțional pentru noua aventură. Am încercat să înțeleg și să mă așez liniștit pe un loc mai în spate. Am încercat să așez fiecare așteptare în dosarul ei și să mă feresc de gândul imposibilității. Văzusem cu ceva ani înainte ce înseamnă depresia postnatală și am hotărât să nu mă lovească și pe mine. Așa că nu m-am gândit la maternitate ca la ceva ce va pune lacăt pe orice posibilitate din viața mea. Ci ca la o perioadă care va fi dificilă, dar care va trece. Bebelușul s-a transformat într-un băiat cu întrebări pertinente, cu nevoie egale cu ale noastre, cu dorințe, emoții, frământări și o viață independentă de a părinților lui. Maternitatea de început s-a transformat în maternitate medie, urmând ca la adolescența lui Petru să devină majoră. Dar este la fel de solicitantă și angoasantă. Nu mă plâng de faptul că e greu să crești copii. Spun doar că, în zilele noastre, e o foarte mare provocare să duci o viață echilibrată. Ah, da, desigur, sunt femei care au crescut 5-7-9 copii. Dar nu știu nici cum și nici care le-a fost parcursul acestor copiilor. Noi astăzi se pare că suntem mai “speciali”. Le vrem pe toate. Iar toate au un preț, au o notă de plată care se achită întotdeauna sub o formă sau alta. Unele femei o achită prin renunțarea la carieră, alte familii o achită prin divorț, alții printr-o detașare completă de fiecare membru al familiei (mâncăm cina împreună, în rest fiecare e la treaba lui), iar cei mai înțelepți sunt cei care mai taie din porții – porțiile de nevoi, porțiile de muncit ca salahorii și porțiile de timp irosit aiurea.

Maternitatea e o provocare constantă, continuă, din care ar fi grozav să învățăm sau să ne ajutăm unii pe alții. Nu am de dat lecții, ci doar de învățat. Dar aș vrea să o fac domol, fără să-mi bage nimeni pe gât rețeta succesului. Și oricât de obosită aș fi, o să mă ridic, o să mă scutur și o să-mi înfig și mai bine picioarele în pământ. Pentru că cineva depinde de mine și așteaptă să facem o trântă ori o întrecere cu mașinuțele. Apoi îi sunt datoare femeii din oglindă, cu cearcănele vineții și fire de albe la tâmplă. Ei îi sunt datoare mai mult decât oricui pe lume. Are nevoie de un somn bun, o ora strașnică de sport și o plimbare cu iubitul care o ține mereu strâns de mână. Pentru că, dacă ea e bine, totul din jurul va funcționa.

Vulnerabilitatea nu e o boală. E o stare naturală a omului viu, care își pune întrebări și își răspunde cu voce tare, poate-poate mai aud și se mai întreabă și alții. Vulnerabilitatea e o stare pe care trebuie să le-o explicăm și copiilor noștri. Ca să fie capabili să o trăiască și să o recunoască apoi la alții.