Ne întâlnim uneori cu aceiași oameni și poveștile lor fără să înțelegem de ce. Sau, cel puțin, mi s-a întâmplat să mă ciocnesc de aceleași personaje fără măcar să le caut. Probabil că lecțiile se învață prin repetiție, iar întâlnirile sunt aparent întâmplătoare. Mi se pare ciudat că oamenii uită uneori că ne-am întâlnit, însă își încep conversațiile din același punct, ca mai apoi să le termine în abis.

Dacă am vreun defect profesional este că țin minte foarte bine oamenii, fețele lor, dar mai ales conversațiile cu ei.

– Nu vreți o căciuliță?

Așa a început conversația de astăzi. Exact așa mai începuse încă o dată, cu vreo 8-9 ani în urmă, când aceeași femeie mă întreba exact același lucru. Cum e viața, mă întreb uneori… De data asta, și după o pandemie care a lăsat urme vizibile pe ea, femeia de față mi-a povestit, o dată în plus, cu lux de amănunte, despre fetele ei și o viață pe care a trăit-o, se pare, cu un imens nod în gât. Dacă cu 8 ani în urmă eram rebelă ca o gazelă și mă dădeam în leagăn cu nepoții mei, astăzi doamna m-a găsit mai liniștită, mai temperată și mai albă pe la tâmple. Acum sunt alături de fiul meu și mâncăm pașnic o înghețată pe o bancă din parc, în timp ce ne uităm tăcuți la albastrul cerului. Se apropie de noi, cu ochi ageri, exact ca leoaica care-i gata să-și înșface prada. Are un stil zdrențuros de a se îmbrăca, iar dacă nu ești atent la felul în care îți vorbește, riști s-o iei drept cerșetoare. Mi-e cunoscută, o recunosc ușor, pentru că-i țin minte povestea. Se apropie de noi în straiele negre și ponosite. De la distanță și cu masca pe nas, mă întreabă din nou:

– Nu vreți o căciuliță de fetiță?

– Nu, vă mulțumesc frumos!

– Aaaa, văd că aveți băiat, dar poate faceți și-o fetiță, că-i păcat să-l lăsați singur.

– Cine știe…

– Păi să faceți, că sunteți tânără, că după aia nu mai aveți chef, nu vă mai arde…

Zâmbesc în sinea mea. Nu mă simt nicicum când oamenii apasă pedala către subiecte spre care nu ar trebui să se îndrepte, însă m-am obișnuit. Apoi tac. Petru se uită încruntat la ea. Mă întreabă dacă o cunosc. Îi spun că am mai văzut-o, iar el se liniștește. Doamna prinde curaj. O trage ața către mine. Își fixează și mai bine masca pe față și se așează la vreo doi-trei pași de noi.

– Știți, viața e ciudată. Daaaa, e foarte ciudată. Și nedreaptă!

– De ce spuneți asta?

– Păi nu vedeți? Faci copii, îi crești, te chinui cu ei și după aia, gata. S-a terminat. Te uită. Nu te plac. Le e rușine cu tine. Și e așa…

– Așa cum?

– E ciudat, ca să mă exprim elegant.

Tace. Tac și eu. Întoarce privirea și își mișcă piciorul pe pietrele de pe jos, ca și când ar șterge un desen făcut cu creta pe asfalt. Întorc și eu privirea, către parc și lumea care își păstrează ritmul.

– Știți, am și eu o nepoată. Dar e bolnavă. E, cum să vă spun eu, extrem de bolnavă. Are niște bube în cap, se scarpină mereu și e plină de sânge. E palidă, slaaaabă moartă. Și mai am și un nepot. Dar nu prea știu nimic de el.

– Ce are nepoata dumneavoastră?

– Păi nu se știe, e apatică. Nici maică-sa nu știe, care e medic…  Mda, e o situație așa ciudată cu copilul ăsta. E bolnavă.

– Cât de des vorbiți cu ea?

– Hmmm, nu prea vorbim. Nici cu maică-sa nu vorbesc.

– Cu fata dumneavoastră?

– Da, aia mare. Că cu aia mică nu vorbesc aproape niciodată. Eu nu le sun pe niciuna niciodată.

– De ce nu le sunați?

– Eh, uite așa, că nu vreau să le sun. Nu am ce să le spun. Eu sunt aici, ele sunt acolo, în Franța. Fiecare la casa ei, la treaba ei. Sunt ocupate, au viața lor.

– Sunt plecate de multă vreme?

– Ah, da, de peste 20 de ani. Au plecat la studii. Prima a plecat aia mare, apoi asta mică. E o diferență de șase ani între ele. Și asta mare a fost un exemplu pentru cea mică. Dar, știți, asta mare este absolut genială. A terminat prima Medicina și s-a dus la un stagiu de pregătire la Paris. Apoi a dat concurs și a rămas. De câțiva ani este directoarea unui centru de cercetare psihiatrică. N-a vrut-o nimeni. Când a dat concurs și l-a luat, au băgat francezii pe nepusă masă încă o probă, de departajare… Ca să îi găsească nod în papură, au făcut o comisie și au pus-o să dea un interviu. Toți colegii se ridicaseră în picioare în semn de protest. Că e femeie și că e româncă. Că postul e atât de important încât trebuie luat de unul de-al lor. Mă sunase seara, după interviu. Zice, „mamă, m-au pus să-mi imaginez o convorbire telefonică cu părinții unui pacient în stare critică”. Au crezut că îi fac o cheie. Le-a povestit 20 de minute ce ar spune la telefon. Voiau să vadă dacă poate fi creativă într-o situație critică. Și așa i-au dat postul. E prea bună pe meseria ei. Mult prea bună. Nu aveau cum s-o încuie…

– E interesant ce-mi spuneți…

– Dar ce rost are… Fata ei e bolnavă, ea a divorțat. Lucrează zi lumină, face naveta…

– Ziceți că a divorțat? Păi poate de asta e copilul bolnav. Suferă…V-ați gândit?

– Păi are tot ce-i trebuie, că și ta-su și mă-sa fac câte o căruță de bani. Și tac-su-i tot medic. Ortoped. Chirurg. Vă dați seama… Ta-su e un om de mare caracter, un doctor maaare, ne înțelegeam bine, îmi dădea tot ce avea mai bun când ne întâlneam. Mă punea în capul mesei. Eh, fii-mea nu-i așa cu mine, se face că nu exist…

– Da, dar fetița poate că e traumatizată de divorț. Poate că se simte singură, abandonată… Cine știe ce e în sufletul ei.

– Da, la asta nu m-am gândit. Să știți că sunteți un psiholog foarte bun!

– Nu sunt. Sunt și eu trecută prin viață…

– Aaaa, observ.

Și spune “observ” cu un mare zâmbet în ochi. Probabil că îi place că o ascult și că sunt atentă la ce îmi spune.

– Vedeți, viața e ciudată, ce vă spuneam…

– Nu cred că viața e ciudată.

– Ah, nu??

– Nu, deloc.

– Păi cum să nu fie ciudată când crești doi copii ca pe două flori și lor le este rușine cu tine?

– Cât de des mergeți la Paris?

– Nu merg. Niciodată.

– Cum așa?

– De ce să merg? Ce să fac? De ce să mă duc? Că și asta mica, fii-mea, tot medic e. Lucrează la un spital ceva mai departe de Paris. Dar nu mă duc. Ce să fac, să mă certe, să mă schimbe cu ce haine vor ele? Să mă comenteze mereu, că nu fac și nu dreg cum vor ele? Păi știți cum mă simt de câte ori vorbim? Ca un străin. Mereu se iau de mine, mereu îmi spun că mă îmbrac urât, că să îmi aranjez și eu părul, că sunt palidă, că nu mai am dinți în gură. Întruna e așa. Ca atare, stau la mine acasă.

– Dar ați avut o relație bună cu ele când erau mici, vi le-ați dorit?

Se gândește câteva clipe, apoi se uită fix în ochii mei și dă capul pe spate, țanțoș.

– Da, mi le-am dorit, că doar de asta m-am măritat. Să am o familie, nu?

Apoi tace și suspină adânc. Se gândește și își aranjează poalele fustei foarte lungi și foarte ample.

– Viața nu e simplă domnișoară. E ciudată. Și ele sunt ciudate. Nu mă plac. Le e rușine cu mine.

– Sunteți singură aici, în București?

– Da, acuma da, că a murit și bărbata-meu cu Corona asta. S-a dus în câteva zile. Oricum, era și ăsta un ciudat, un bețiv, un cheltuitor. Niciodată nu venea cu tot salariul acasă. Venea după o beție zdravănă cu ce-i mai rămăsese din bani. Eu nu sunt așa. Am fost harnică, păstrătoare, muncitoare, dar n-am avut cu cine. Acum sunt singură, cu televizorul meu, cu căciulițele mele. Păi ce, pot eu să le spun fetelor că fac căciulițe… Păi ce-ar fi la gura lor… Nu am voie să fac așa ceva, că mă vede lumea, că dacă am nevoie de bani, îmi trimit ele, să le cer lor. N-am nevoie de nimic. Nici de ele, nici de banii lor. Stau la mine acasă. E mai bine așa.

– Dar poate vă răzgândiți. Vine Crăciunul. Poate că, acolo, cineva are nevoie de dumneavoastră.

– Nu are nimeni. Sunt rele. Și sunt ciudate. Parcă nici nu sunt copiii mei.

Din nou tăcerea ne dă târcoale. Poate și pentru că în aer s-a așezat o tensiune a povestirii. O văd cum își face gura pungă, în semn de dezamăgire, că și cum pe jos e ceva ce-i provoacă greață.

– Haideți, că nu vă mai rețin.

– Mi-a făcut plăcere.

– Să faceți și-o fată, totuși… Nu că fetele ar fi mai aproape de mama, că doar le vedeți pe ale mele…

Apoi pleacă, șontâc-șontâc, cu punga plină de căciulițe după ea. Nu se mai oprește să întrebe nicio altă mama din parc dacă vrea sau nu să cumpere. Se îndreaptă încet, ca un nor de fum, spre ieșirea din parc, încărcată toată de povești și relații neterminate.

Acum, că închei textul, mă întreb de ce oare nu face și căciuli de băieți. Totuși, dacă chiar ai nevoie de bani și te pasionează să croșetezi, mă gândesc că nu-i foarte complicat să faci căciuli unisex, măcar. Dar toate-s albe, cu ciucuri ba roz, ba roșii. Sunt tichii de mărgăritar, imaculate, pentru fetițe mici, perfecte, ideale. Poate că femeia cu care am stat de vorbă e o Penelopa a relației cu proprii copii. O relație neîncheiată, imperfectă, dureroasă. Poate că toate căciulile ei, muncite și bibilite ca niște podoabe rare, sunt vârful icebergului unei inimi de mamă total îndurerată, total străină de bucăți ale ființei ei.